Schimbarea vietii: metamorfoza luminii

S-ar spune că Postul Mare nu întrerupe stilul de viaţă de dinainte. Pentru unii, indiferenţa şi uşurătatea continuă fără a se simţi deranjate. Pentru alţii, Postul pare să fie un carnaval religios în care-şi pun pentru o vreme masca pocăinţei. Apoi, urmează pentru toţi sărbătoarea ramurilor înmugurite, cu îmbulzeală de popor, iar în fine, ne spunem „Paşte Fericit” atât de convenţional încât mai mult ne îndepărtăm de la ceea ce Paştele înseamnă şi celebrează cu adevărat.

Pentru ca acestea să nu se verifice, cel puţin pentru o parte dintre noi, Biserica ne prezintă în această duminică de Post episodul Schimbării la Faţă a lui Isus, care stă de vorbă cu Moise şi Ilie despre „plecarea sa, care avea să se împlinească la Ierusalim” (Luca 9, 31). Vorbeau despre moartea şi învierea sa, pentru că acesta este „exodul” creştin, aceasta este inima sărbătorilor pascale. Evanghelistul Luca, asemeni unui dascăl iscusit, ne pune în faţă o observaţie foarte interesantă pentru noi: pe când cei trei „schimbaţi la faţă” vorbeau despre misterul pascal, „Petru şi însoţitorii săi erau toropiţi de somn” (v. 32). Este somnul religios al celor pe care niciun clopot n-ar fi în stare să-i trezească, nici măcar gongul judecăţii universale...

Nu se va trezi oare nici unul? Biserica speră că unii se vor trezi, cel puţin din rândul celor care merg la Sf. Liturghie. De aceea a pus la începutul Postului Mare pagina despre Schimbarea la Faţă a lui Isus, ca o invitaţie adresată tuturor creştinilor de a se lăsa schimbaţi de Dumnezeu în lumina lui Cristos. Trei sunt cei „schimbaţi” la faţă pe munte: mai întâi Isus, „Fiul lui Dumnezeu, cel ales” (v. 35), dar alături de El şi schimbaţi asemenea lui se află Moise şi Ilie. Evanghelia ne spune că ei au apărut în „măreţie” (doxa) iar în ce-l priveşte pe Moise, după cum ne spune cartea Exodului, pe faţa lui se observă o reverberare a Slavei lui Dumnezeu (Exod 34, 29-35).

Sfântul Paul, care a meditat îndelung despre lumina care strălucea pe faţa lui Moise după colocviul său cu Dumnezeu pe muntele Sinai, scrie că era vorba, totuşi, de o măreţie „trecătoare”, care încet încet s-a stins. O lumină durabilă, în schimb, străluceşte pe chipul creştinilor care, după ce l-au primit pe Duhul lui Cristos, reflectă ca într-o oglindă chipul lui Cristos (a se citi splendidul dar greul pasaj din 2 Corinteni 3,7-18).

Era oare un idealist, Sfântul Paul? El transmite convingerea că toţi creştinii reflectă pe chipul lor chipul lui Cristos în mod „netrecător”, că toţi sunt în şi trăiesc metamorfoza luminii lui Cristos într-o lume pătrunsă de întuneric. Dar nu, Sfântul Paul nu era idealist, cunoaşte preabine condiţia Bisericii timpului său, după cum rezultă cu uşurinţă din corpul scrisorilor sale.

Sfântul Paul însă era un părinte de comunităţi, un dascăl de credinţă şi ştie, deci, că ţelul vieţii creştine este schimbarea omului în Cristos, transfigurarea lui în Domnul. Dacă nu ţinem cont de această ţintă, nu există itinerarii creştine care să reziste şi în gol se învârt credincioşii alături de păstorii lor, atunci când la reuniuni şi cateheze se încing la discuţii interminabile despre sfidările lumii şi modul de a le răspunde. Tot ceea ce nu ajută la metamorfoza omului în Cristos, se dovedeşte un balast inutil. Teologul german Jürgen Moltmann scria într-o carte (Izvorul vieţii, 1988) că în ultimele decenii „omul a încheiat câteva pacte tragice cu moartea”, după cum se observă din multele dictaturi şi genociduri care au însângerat secolul XX, iar misiunea creştinilor este să rupă aceste alianţe dramatice. Vom reuşi numai în măsura în care vom purta în noi chipul lui Cristos, în măsura în care viaţa noastră va fi tot mai mult viaţa sa, când vom fi în stare să spunem, cu frică şi cutremurându-ne, asemeni Sf. Paul (cf Galateni 2,20): „trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.