Duminica biruintei asupra ispitelor

Prima duminică din Postul Mare ne pune în faţă realismul ispitelor prin care Cel rău încearcă să-l abată pe Mântuitorul nostru Isus Cristos de la planul mântuirii. Centralitatea paginii evanghelice (Luca 4,1-13) este pregătită în prima lectură de „crezul” părinţilor lui Israel (Deuteronom 26, 4-10) şi completată în a doua lectură cu mărturisirea de credinţă din Scrisoarea către romani (10, 8-13).

La începutul vieţii sale publice, Isus a fost dus de Duh în pustiu timp de patruzeci de zile. Potrivit tradiţiei, s-a retras în zona deşertului de la Ierihon. Pustiul, în perspectiva biblică, mai mult decât solitudine şi tăcere absolută, evocă mai degrabă luptă şi convieţuire austeră cu natura, creaţia lui Dumnezeu. Aici, omul este redus la esenţial, îşi pierde adjectivele şi vanitatea de fiecare zi, pentru a se orienta spre puţinul necesar: apa, hrana, drumul cel bun, adăpost în faţa soarelui, vieţuirea. Postul Mare vrea dă ne conducă astfel în pustiul spiritului pentru a redescoperi esenţialul vieţii creştine, pentru a ne da seama că, de fapt, avem nevoie cu adevărat de foarte puţine: de Dumnezeu, de Cuvântul său, de iubirea sa.

De la reflecţia asupra ispitirilor lui Cristos, Biserica ne îndeamnă să medităm despre ispitirile noastre de toate zilele, mai mult, la ispita noastră cea mai mare. Care este aceasta? Învierea lui Cristos şi a noastră nu cunoaşte alt drum decât cel care trece prin pustiu. În realitate, altă cale nu există, chiar dacă Diavolul încearcă să demonstreze contrariul. Ispita, oricare ispită, constă în a ne amăgi că poate exista o alternativă, că mai sunt şi alte căi în afară de cărarea extrem de grea în care şi-a întipărit urmele însuşi Mântuitorul nostru. Oricare ispită este seducţia scurtăturii, a drumului uşor, a aşa numitei „normalităţi” construită pe clasicul „aşa face toată lumea”.

În lumina Evangheliei de astăzi, aşadar, ne dăm seama cât de uşor e să ne abatem de la drumul lui Cristos. Astfel, este ispită să ceri ca pietrele să se transforme direct în pâine, fără a mai trece prin osteneala omului, evitând obligaţiile de dreptate şi frângerea pâinii din mâinile noastre cu cei nevoiaşi. Este ispită foamea de senzaţional, refuzând confruntarea zilnică şi istovitoare cu glasul lui Dumnezeu care răzbate prin Cuvântul său. Este ispită să ne aşezăm pe noi înşine în locul care revine numai lui Dumnezeu, sau să-l înlocuim pe Dumnezeu cu lucruri: banii, puterea, succesul, aplauzele, bunăstarea, profesia sau - de ce nu? – cu prestigiul personal, al familiei, al Bisericii, etc...

„Cine nu e ispitit, nu e mântuit”, ne spune sfântul Anton cel Mare.

Pe masa altarelor noastre îl primim pe Biruitorul asupra satanei, pe Cel care ne-a învăţat să-i cerem Tatălui darul Duhului Sfânt şi harul de a nu cădea în ispită. El este Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu şi care pentru noi s-a făcut trup, hrană, băutură spirituală, Euharistie şi Nemurire. Fecioara Preacurată ne conduce şi ne ajută să-l cunoaştem tot mai mult. Cunoscându-l, să-l iubim iar iubindu-l, să-l imităm în exemplul său de fidelitate faţă de Tatăl şi faţă de aproapele.

O săptămână biruitoare şi binecuvântată!