Gustul schimbarii

Am început ieri Postul Mare. Aş fi tentat să spun „am început din nou Postul Mare”, lăsând astfel să vorbească vocea obişnuinţei, dar cred că e mai aproape de adevăr faptul că „am început un nou Post Mare”, pentru că Postul Mare nu e niciodată la fel. Într-un fel trăiam acest timp acum 10 ani, şi cu siguranţă altfel va fi, cu voia Domnului, peste 20 de ani.

Nu e uşor să învingem stereotipul care ne face să credem că ritualitatea timpului sacru este încremenită, monotonă şi lipsită de surprize. Am auzit de atâtea ori cuvintele „convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, încât le lăsăm să cadă în gol. La cateheza audienţei generale de ieri, Benedict al XVI-lea a îndemnat credincioşii la începutul itinerariului pre-pascal să prindă întocmai „noutatea surprinzătoare” care se descătuşează din invitaţia la convertire. Această chemare dezvăluie şi în acelaşi timp denunţă „superficialitatea facilă care marchează de multe ori modul nostru de a trăi”. Papa a evidenţiat că adevărata convertire înseamnă să schimbi direcţia vieţii, nu doar o mică ajustare ci o inversare de direcţie în cel mai larg sens al cuvântului:
„Convertirea înseamnă să mergi împotriva curentului, iar 'curentul' este stilul de viaţă superficială, incoerent şi iluzoriu, care adesea ne târăşte, ne domină şi ne face sclavi ai răului sau oricum prizonieri ai mediocrităţii morale. Prin convertire, în schimb, ţintim spre măsura înaltă a vieţii creştine, ne încredinţăm Evangheliei vii şi personale, care este Cristos Isus”.

Miercurea Cenuşii înseamnă, de fapt, startul unei călătorii spre o viaţă nouă. Postul Mare, la urma urmei, este o ofertă. Fiecare dintre noi ajunge la un moment în care nu mai suportă să meargă înainte cu aceleaşi probleme şi aceleaşi greşeli, nutrind în repetate rânduri aspiraţia ascunsă la o schimbare a vieţii. Fiecare are dreptul la un salt calitativ, o „promovare”, o creştere pe scara existenţei. Problema cea mai frecventă e că aşteptăm această schimbare din partea altora, nu de la noi înşine. Uneori ne dăm seama şi încercăm să trecem de la persoana a treia plural la prima singular. Nu ei, ci eu! Pînă când, după încercări repetate, experienţa ne ajută să înţelegem că singuri nu reuşim: forţa voinţei se impune pentru o perioadă scurtă, dar apoi ne pierdem în meandrele obligaţiilor şi uităm de criteriile pe care ni le-am impus. Harul lui Dumnezeu, în schimb, ne dă capacitatea de a începe bine şi a persevera pe drumul creşterii noastre astfel încât ceea ce cândva părea imposibil, cu sprijinul său devine uşor, plăcut şi durabil.

Gestul liturgic al punerii cenuşii pe cap ne-a ajutat să vedem cu ce bagaj pornim la drum: fragilitatea tipică oricărei creaturi, greşelile personale, caracterul comunitar al itinerariului, nerăbdarea firească în faţa încercărilor, speranţa de a nu avea accidente, etc... Dar pentru reuşita oricărei călătorii trebuie să nu uităm un lucru, o banalitate s-ar putea spune, dar e un lucru esenţial: destinaţia, încotro ne îndreptăm.

Călătoria Postului Mare se încheie în faţa singurului mormânt gol din istoria omenirii. Cel răpus de răutatea oamenilor şi aşezat într-un mormânt rece, a fost înviat de bunătatea divină prin Duhul iubirii. Învierea lui Cristos poate fi şi învierea noastră? Nu e uşor să-l facem să moară pe "omul cel vechi" din noi, legat de păcat, pentru a-l ajuta să se nască pe "omul cel nou", transformat de harul lui Dumnezeu. Dar e sigur că Dumnezeu vrea să răspundem pozitiv, prin vorbe dar şi prin fapte. Până la Paşti mai sunt încă 39 de zile. Aşadar, „călătorie” plăcută!