Sf. Ilariu: iubirea autentica

"Lângă mine stătea un sărman pescar, neştiutor de carte, fără şcoală, priceput mai degrabă la mânuirea mrejelor, un om cu cămaşa udă, cu picioarele murdare de mâl, ud din cap pînă-n picioare când se dădea jos din barcă. Acest pescar incult este Ioan, cel care cândva a scris: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu...»”.

Citatul de mai sus descrie, cu mare realism pastoral şi patos literar, primii paşi în căutarea lui Dumnezeu parcurşi de sf. Ilariu de Poitiers (cc. 315-367), sărbătorit la 13 ianuarie în calendarul romano-catolic cu titlul de episcop şi învăţător al Bisericii, la care s-ar putea adăuga cel de „mărturisitor al credinţei”. Pasajul de mai sus descrie importanţa evanghelistului Ioan în parcursul credinţei străbătut de Ilariu şi face parte din introducerea autobiografică la una din capodoperele teologiei creştine de expresie latină: „De Trinitate”. Născut pe la 315 la Poitiers - Franţa de astăzi, pe atunci, Galia - într-o familie păgână, fiu de părinţi cu oarecare stare, Ilariu a urmat şcoala de oratorie la Bordeaux şi Poitiers. A primit botezul pe la 30 de ani. El însuşi a povestit etapele convertirii sale în prologul operei „Despre Sfânta Treime”. Studia asiduu filosofii păgâni şi cu toate acestea inima sa nu se putea împăca cu politeismul, cu această mulţime de zeităţi care erau adorate în jurul său: Jupiter, Apolo, Mercur, Marte, Hercule... Aceeaşi nemulţumire, şi faţă de cultele din Orient. Pentru el, Dumnezeu nu putea să fie decât unul singur. A început atunci să studieze cărţile Sfintei Scripturi şi cultul Dumnezeului revelat. Când a ajuns la prologul Evangheliei după sf. Ioan, care îi dezvăluie existenţa Cuvântului veşnic, inima i se aprinde de entuziasm. Era ca o iluminare, neaşteptată dar aducătoare de o bucurie de nedescris. Din acel moment, evanghelistul Ioan îl va „însoţi” în mod ideal în demersul său pastoral şi teologic.

Impresionantă, percepţia despre prezenţa lui Dumnezeu, care poate fi întâlnită în toate realităţile create: „Toată imensitatea cerului stă în palma mâinii lui Dumnezeu şi toată vastitatea pământului este cuprinsă în mâna sa (...). Nu există nici un loc fără Dumnezeu şi nici un loc care să nu fie în Dumnezeu. El este în ceruri, este în adâncuri, este dincolo de mări. Este prezent înlăuntrul lor, le transcende în afară. El nu este în careva, dar nu lipseşte nimănui” (Sfântul Ilariu de Poitiers, De Trinitate, I, VI).

Sf. Ilariu a fost un păstor fidel credinţei creştine într-un timp în care acest lucru aducea cu sine prigoană şi exil. Patru ani a stat în exil, departe de patrie dar mai ales de credincioşii săi. Chinurile la care a fost supus şi zbuciumul vieţii i-au măcinat sănătatea. La moartea împăratului, Ilariu şi-a redobândit libertatea şi la întoarcere a fost primit în triumf de credincioşii săi în catedrala din Poitiers. Blând şi devotat poporului său, era în schimb, indisponibil la compromisuri, în special faţă de noua politică imperială a lui Constanţiu II, care nu agrea criticile Bisericii. Împăratul, care dorea ca unitatea imperiului să aibă la bază unitatea credinţei, a schimbat tactica: convingere nu prin constrângere, ci prin donaţii şi onoruri. În reacţia Sfântului Ilariu, luciditatea celui păţit şi iubirea autentică faţă de Biserică, se împletesc într-o minunată pagină de vivacitate patristică:

„Astăzi trebuie să luptăm împotriva unui prigonitor şi mai periculos decât înainte, contra unui duşman care acum te laudă. Nu ne biciuieşte spinarea, ci ne îndestulează pântecele. Nu ne confiscă bunurile, dându-ne astfel viaţa, ci ne acordă avuţii, dându-ne astfel la moarte. Nu ne aruncă în închisoare, obligându-ne la libertate, ci ne împinge către robie invitându-ne şi onorându-ne în palate. Nu ne loveşte trupul, dar pune stăpânire pe inima noastră. Nu ne taie capul cu sabia, dar ne ucide sufletul prin bani şi putere” (Liber contra Constantium imperatorem, 5; PL 10, 581-582).

Cel puţin în parte, apelul său la vigilenţă, deşi este scris cu veacuri în urmă, îşi păstrează neatinsă prospeţimea şi actualitatea.

Rugăciune. Doamne Dumnezeule, ce s-ar alege din noi fără iubirea ta? Ajută-ne să înţelegem cât suntem de mici şi săraci când nu recunoaştem strălucirea ta nemărginită. Dăruieşte-ne înţelepciunea care ne face să fim smeriţi înaintea Ta şi a altora, astfel încât să păşim pe urmele Fiului Tău care, deşi era Dumnezeu, s-a smerit luând asupra sa condiţia noastră omenească în afară de păcat. El care împreună cu Tine şi cu Duhul Sfânt vieţuieşte şi domneşte dintotdeauna, acum şi toată veşnicia. Amin.