Mii, zeci sau poate sute de mii de morţi în Haiti, după cutremurul teribil care ieri a zguduit capitala Port-au-Prince. Totul a durat numai 60 de secunde, marţi după amiază. Prima undă seismică a fost de 7.0 grade Richter, de circa 30 de ori mai puternică decât cea care a distrus oraşul italian L’Aquila, cu o energie distrugătoare de o mie de ori mai mare decât bomba de la Hiroshima. Apoi, după prima undă, un bombardament de alte 35 de replici, nici una mai mică de 4.5 grade Richter. Teamă, panică şi, mai ales, întunericul apăsător al nopţii şi al morţii. Când noi ne trezeam a doua zi liniştiţi în casele noastre, în Haiti se numărau supravieţuitorii. Mulţi n-au mai răspuns la apel, glasul lor a fost înăbuşit pentru totdeauna. Printre aceştia, copii mici, elevi, studenţi, soldaţi ONU, voluntari, misionari, preoţi, arhiepiscopul capitalei, etc...
La audienţa generală de ieri, Benedict al XVI-lea a înălţat un stăruitor apel la solidaritate internaţională cu populaţia din Haiti: „Gândul mi se îndreaptă în mod special spre populaţia greu lovită, cu puţine ore în urmă, de un devastator cutremur de pământ, care a provocat grave pierderi de vieţi umane, un mare număr de persoane fără adăpost şi de dispersaţi şi uriaşe pagube materiale. Îi invit pe toţi să se unească în rugăciunea mea către Domnul pentru victimele acestei catastrofe şi pentru cei care plâng dispariţia lor. Asigur apropierea mea spirituală celor care au pierdut propria casă şi tuturor persoanelor încercate în diferite moduri de această gravă calamitate, implorând de la Dumnezeu mângâiere şi alinare în suferinţa lor. Fac apel la generozitatea tuturor, pentru ca să nu le lipsească acestor fraţi şi surori care trăiesc un moment de necesitate şi de durere, solidaritatea noastră concretă şi sprijinul prin fapte din partea Comunităţii Internaţionale. Biserica Catolică nu va omite să facă să intre imediat în acţiune Instituţiile sale de caritate pentru a răspunde necesităţilor celor mai imediate ale populaţiei”.
După aflarea ştirii, a început imediat cursa întrajutorării, cu zboruri de solidaritate care porneau din America, din statele învecinate şi cele îndepărtate. Biserica Catolică din Italia a deblocat deja un fond de 2 milioane de euro, din sprijinul primit pentru necesităţile de cult, bani trimişi în Haiti pentru primele situaţii de urgenţă. Multe, spuneam, au fost adeziunile la strigătul de ajutor, de altfel, spontane când e vorba de asemenea situaţii.
Şi Europa? Oficialii de la Bruxelles au promis un ajutor de urgenţă în valoare de… trei milioane de euro. Înţeleg că e ajutor de urgenţă, dar dacă cifra va rămâne în continuare aceeaşi, mi-e ruşine să mă recunosc în instituţiile Uniunii din care face parte şi ţara mea. Cele mai bogate ţări din lume trimit un ajutor de doar trei milioane de euro? Cam tot atât costă în Europa un concert AC/DC, formaţie care va veni în curând şi în ţara noastră: întreaga producţie costă nu mai puţin de 2,5 milioane de dolari. Dacă asemenea concerte îşi permit un buget de această talie în ani grei de criză, s-ar putea spune că e criză la un alt etaj al existenţei.
Bine, atât au făcut alţii. Dar ce a făcut România, cum am răspuns noi? Ah, noi, se ştie, noi nu avem bani, ca întotdeauna. Poate tocmai indiferenţa la asemenea tragedii ne face să nu avem niciodată suficient, să nu realizăm niciodată ceva măreţ, să rămânem mereu în stare de indigenţă. Ţinem cu dinţii la puţinul agonisit, şi uităm să ne mai deschidem mâna pentru a dărui. Cât e de greu să facem ceva gratuit, ca naţiune, ca Stat, pentru cei în suferinţă! M-aş bucura să văd pe sacii de grâu sau orez sau pe păturile care vor ajunge în Haiti, nu doar numele Statelor Unite, ONU, Crucea Roşie, etc., dar şi numele ţării mele. Ştiu, e prea mult, trebuie să fiu “realist”, dar nu accept ca realismul să se confunde cu “indiferenţa”.
La audienţa generală de ieri, Benedict al XVI-lea a înălţat un stăruitor apel la solidaritate internaţională cu populaţia din Haiti: „Gândul mi se îndreaptă în mod special spre populaţia greu lovită, cu puţine ore în urmă, de un devastator cutremur de pământ, care a provocat grave pierderi de vieţi umane, un mare număr de persoane fără adăpost şi de dispersaţi şi uriaşe pagube materiale. Îi invit pe toţi să se unească în rugăciunea mea către Domnul pentru victimele acestei catastrofe şi pentru cei care plâng dispariţia lor. Asigur apropierea mea spirituală celor care au pierdut propria casă şi tuturor persoanelor încercate în diferite moduri de această gravă calamitate, implorând de la Dumnezeu mângâiere şi alinare în suferinţa lor. Fac apel la generozitatea tuturor, pentru ca să nu le lipsească acestor fraţi şi surori care trăiesc un moment de necesitate şi de durere, solidaritatea noastră concretă şi sprijinul prin fapte din partea Comunităţii Internaţionale. Biserica Catolică nu va omite să facă să intre imediat în acţiune Instituţiile sale de caritate pentru a răspunde necesităţilor celor mai imediate ale populaţiei”.
După aflarea ştirii, a început imediat cursa întrajutorării, cu zboruri de solidaritate care porneau din America, din statele învecinate şi cele îndepărtate. Biserica Catolică din Italia a deblocat deja un fond de 2 milioane de euro, din sprijinul primit pentru necesităţile de cult, bani trimişi în Haiti pentru primele situaţii de urgenţă. Multe, spuneam, au fost adeziunile la strigătul de ajutor, de altfel, spontane când e vorba de asemenea situaţii.
Şi Europa? Oficialii de la Bruxelles au promis un ajutor de urgenţă în valoare de… trei milioane de euro. Înţeleg că e ajutor de urgenţă, dar dacă cifra va rămâne în continuare aceeaşi, mi-e ruşine să mă recunosc în instituţiile Uniunii din care face parte şi ţara mea. Cele mai bogate ţări din lume trimit un ajutor de doar trei milioane de euro? Cam tot atât costă în Europa un concert AC/DC, formaţie care va veni în curând şi în ţara noastră: întreaga producţie costă nu mai puţin de 2,5 milioane de dolari. Dacă asemenea concerte îşi permit un buget de această talie în ani grei de criză, s-ar putea spune că e criză la un alt etaj al existenţei.
Bine, atât au făcut alţii. Dar ce a făcut România, cum am răspuns noi? Ah, noi, se ştie, noi nu avem bani, ca întotdeauna. Poate tocmai indiferenţa la asemenea tragedii ne face să nu avem niciodată suficient, să nu realizăm niciodată ceva măreţ, să rămânem mereu în stare de indigenţă. Ţinem cu dinţii la puţinul agonisit, şi uităm să ne mai deschidem mâna pentru a dărui. Cât e de greu să facem ceva gratuit, ca naţiune, ca Stat, pentru cei în suferinţă! M-aş bucura să văd pe sacii de grâu sau orez sau pe păturile care vor ajunge în Haiti, nu doar numele Statelor Unite, ONU, Crucea Roşie, etc., dar şi numele ţării mele. Ştiu, e prea mult, trebuie să fiu “realist”, dar nu accept ca realismul să se confunde cu “indiferenţa”.
Sfântul Vasile cel Mare: “Ce vei răspunde lui Dumnezeu, tu care îţi împodobeşti pereţii dar nu-l îmbraci pe aproapele tău? Tu, care creşti cai de rasă dar nu ai timp să-l vezi pe fratele tău în mizerie? Tu, care laşi să-ţi putrezească grâul în hambare dar nu-l hrăneşti pe fratele tău?”. Cei din Haiti aşteaptă de la noi şi altceva. Nu în ultimul rând, rugăciunea noastră. Cel puţin în această privinţă, să fim mai generoşi.
Ati facut un excelent apel la solidaritate...sa ne ingenunchem inimile , sa le lasam sa se aprinda de iubire si sa inaltam din sanctuarele lor, cele mai profunde, sincere si fierbinti rugaciuni pentru victimele acestei catastrofe...sa-i incredintam Milostivirii Divine si Preasfintei Fecioare...
RăspundețiȘtergereDaca nu putem ajuta cu altceva , cu siguranta putem sa ne rugam...
Dumnezeu sa va binecuvanteze !
Sentimentul de neputinta in aceste momente este intr-adevar mare, dar cine simte crestineste, stie ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. "Sa ne ingenunchem inimile!" - sublim spus, si cat este de greu acest lucru! Binecuvantarea Domnului sa va insoteasca mereu!
RăspundețiȘtergere