„Tragedia din Haiti este urmarea unui pact cu diavolul”. Cum poate să spună asemenea cuvinte un predicator evanghelic american? Pat Robertson, la o televiziune americană, afirmă că pactul cu Necuratul a adus asupra poporului haitian numai necazuri, şi face o comparaţie între sărăcia haitienilor şi prosperitatea vecinilor de insulă, cei din Republica Dominicană. Ce logică creştină este aceasta? Cum poate spune că nenorocirile naturii pot veni numai de la diavol, iar prosperitatea, numai de la Dumnezeu? Cine nu este bogat, înseamnă că nu este ajutat de Dumnezeu, şi că ar fi victima celui Necurat? Iar cei săraci, ar fi abandonaţi, părăsiţi de Dumnezeu? Mai mult decât o predică spre lauda şi preamărirea lui Dumnezeu, asemenea cuvinte şi un asemenea mod de gândire, mi se par mai mult un blestem împotriva Sa.
Spuneam la însemnarea precedentă că haitienii aşteaptă de la noi şi altceva, nu doar sprijin material. Rugăciune, mai înainte de toate. E prea puţin? În faţa unei asemenea tragedii, rugăciunea nu este un sentiment pios şi lipsit de efecte, cine se roagă nu o face din comoditate. Pentru mine, a fi creştin înseamnă a fi un om de rugăciune, nu un om care blestemă împotriva Cerului. Dimpotrivă, dacă ne gândim ce înseamnă rugăciunea, e chiar mai greu să te rogi în asemenea momente. E mai greu, dar e mai adevărat. Atunci când misterul vieţii ne copleşeşte, în nenorocire şi în bucurie, este mai adevărat omul care-şi înalţă fruntea spre cer, îşi deschide mâinile goale, pătate de moloz sau de sângele fraţilor săi suferinzi şi spune: „Ia-i, Doamne, în mâinile tale, ţine-i lângă inima Ta, pentru că noi nu avem puterea de a ţine în viaţă ceea ce iubim, pentru că uneori viaţa e mai mare decât noi, uneori ne striveşte umerii noştri firavi, ia-i la Tine pentru că şi Tu ai cunoscut gustul amar al morţii violente, pentru că numai Tu eşti garanţia vieţii care nu cunoaşte apus”.
Da, e mai adevărat cel care se roagă decât cel care, la televiziuni, stând comod pe fotolii la aer condiţionat, spune că o asemenea tragedie este rezultatul unui pact încheiat între haitieni şi diavol... Dacă unul care se declară predicator creştin (evanghelic) poate afirma aşa ceva într-un moment atât de dureros, atunci înseamnă dă dovadă de un cinism crunt şi barbar. Mă îndoiesc de atributele sale, atât de predicator cât şi de creştin. El nu a făcut altceva decât să atingă, printr-o strategie de telepredicator populist, una din temerile ancestrale din adâncul fiinţei noastre: păcatul se plăteşte, mai devreme sau mai târziu Dumnezeu se răzbună, te loveşte, implacabil, necruţător... Este imaginea unui divinităţi păgâne, mai aproape conceptual de mitologiile necreştine decât de revelaţia iubirii în Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele noastre. Dreptatea lui Dumnezeu constă într-un surplus de iubire, nu într-o răzbunare punctuală pe greşelile noastre. Îmi vin în minte, întocmai, cuvintele Domnului din Luca 13, 4-5: „Credeţi că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis, erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau la Ierusalim? Vă spun, nu! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel!”.
Un preot, un predicator, un creştin, trebuie să spună clar: „aici e vorba de un cutremur, nu de pedeapsa lui Dumnezeu”. Natura nu este Dumnezeu, iar în viziunea creştină, natura era, dar acum nu mai este o lucrare desăvârşită a creaţiei de la început. După căderea primilor oameni, care au respins iubirea divină, nu numai oamenii au pierdut starea desăvârşită în care au fost creaţi dar şi natura a fost târâtă în iureşul căderii şi al zădărniciei, astfel încât echilibrul originar a fost răvăşit pînă în adâncurile sale şi supus stricăciunii. In acest fel, noi am ajuns să trăim acum nu într-o natură perfectă, ci într-o natură rănită, suferindă, zbuciumată, care se alătură, prin gemete imperceptibile, la strigătul nostru de a fi mântuiţi, salvaţi, scoşi la liman. Sf. Paul: „Creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o, căci şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei (noi) naşteri pînă în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi... căci în speranţă am fost mântuiţi” (Romani 8, 20-24).
Spuneam la însemnarea precedentă că haitienii aşteaptă de la noi şi altceva, nu doar sprijin material. Rugăciune, mai înainte de toate. E prea puţin? În faţa unei asemenea tragedii, rugăciunea nu este un sentiment pios şi lipsit de efecte, cine se roagă nu o face din comoditate. Pentru mine, a fi creştin înseamnă a fi un om de rugăciune, nu un om care blestemă împotriva Cerului. Dimpotrivă, dacă ne gândim ce înseamnă rugăciunea, e chiar mai greu să te rogi în asemenea momente. E mai greu, dar e mai adevărat. Atunci când misterul vieţii ne copleşeşte, în nenorocire şi în bucurie, este mai adevărat omul care-şi înalţă fruntea spre cer, îşi deschide mâinile goale, pătate de moloz sau de sângele fraţilor săi suferinzi şi spune: „Ia-i, Doamne, în mâinile tale, ţine-i lângă inima Ta, pentru că noi nu avem puterea de a ţine în viaţă ceea ce iubim, pentru că uneori viaţa e mai mare decât noi, uneori ne striveşte umerii noştri firavi, ia-i la Tine pentru că şi Tu ai cunoscut gustul amar al morţii violente, pentru că numai Tu eşti garanţia vieţii care nu cunoaşte apus”.
Da, e mai adevărat cel care se roagă decât cel care, la televiziuni, stând comod pe fotolii la aer condiţionat, spune că o asemenea tragedie este rezultatul unui pact încheiat între haitieni şi diavol... Dacă unul care se declară predicator creştin (evanghelic) poate afirma aşa ceva într-un moment atât de dureros, atunci înseamnă dă dovadă de un cinism crunt şi barbar. Mă îndoiesc de atributele sale, atât de predicator cât şi de creştin. El nu a făcut altceva decât să atingă, printr-o strategie de telepredicator populist, una din temerile ancestrale din adâncul fiinţei noastre: păcatul se plăteşte, mai devreme sau mai târziu Dumnezeu se răzbună, te loveşte, implacabil, necruţător... Este imaginea unui divinităţi păgâne, mai aproape conceptual de mitologiile necreştine decât de revelaţia iubirii în Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele noastre. Dreptatea lui Dumnezeu constă într-un surplus de iubire, nu într-o răzbunare punctuală pe greşelile noastre. Îmi vin în minte, întocmai, cuvintele Domnului din Luca 13, 4-5: „Credeţi că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis, erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau la Ierusalim? Vă spun, nu! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel!”.
Un preot, un predicator, un creştin, trebuie să spună clar: „aici e vorba de un cutremur, nu de pedeapsa lui Dumnezeu”. Natura nu este Dumnezeu, iar în viziunea creştină, natura era, dar acum nu mai este o lucrare desăvârşită a creaţiei de la început. După căderea primilor oameni, care au respins iubirea divină, nu numai oamenii au pierdut starea desăvârşită în care au fost creaţi dar şi natura a fost târâtă în iureşul căderii şi al zădărniciei, astfel încât echilibrul originar a fost răvăşit pînă în adâncurile sale şi supus stricăciunii. In acest fel, noi am ajuns să trăim acum nu într-o natură perfectă, ci într-o natură rănită, suferindă, zbuciumată, care se alătură, prin gemete imperceptibile, la strigătul nostru de a fi mântuiţi, salvaţi, scoşi la liman. Sf. Paul: „Creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o, căci şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei (noi) naşteri pînă în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi... căci în speranţă am fost mântuiţi” (Romani 8, 20-24).
Cine se întreabă „unde era şi ce făcea Dumnezeu, atunci, la cutremur?”, ar trebui să se întrebe mai întâi „unde sunt şi ce fac eu, acum, după cutremur?”. Rugăciunea şi fapta, în această situaţie, fac mai mult decât vorba şi dispreţul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulţumesc pentru vizită! De obicei, răspund cu bucurie la comentariile adecvate.