Ecumenismul, cruce si speranta

Suntem în Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor (18 - 25 ianuarie). Mai peste tot în lumea creştină se înalţă rugăciuni pentru a depăşi împreună dificultăţile de pe drumul unităţii. Forma cea mai înaltă este rugăciunea-împreună: apropiindu-ne împreună de Cristos, vom fi mai aproape unii de alţii.

La noi, rugăciunea pentru unitate între creştini se desfăşoară şi anul acesta pe un ton minor. Răbufnirile psihologice, ostilităţile umane, ispita autosuficienţei maschează un singur lucru: teama. E teama de a ne pune în discuţie, teama de purificare personală şi comunitară, teama de a ne ruga împreună, teama de a pierde prestigiul, etc... Or, teama nu este creativă pentru că-i lipseşte libertatea.

Dacă Biserica Catolică din România continuă rugăciunea pentru unitatea creştinilor cu acelaşi zel sau poate chiar mai mare decât în anii precedenţi, confraţii ortodocşi nu aarată o atitudine liniară în această privinţă. BOR pare să fie prinsă între ciocan şi nicovală: ştie preabine că la nivel pan-creştin nu-şi poate permite să rămână în izolare, dar la nivel local, practic şi pastoral, se lasă încorsetată de atitudinile care obstaculează dezideratul unităţii.

Dar, în fond, de ce trebuie să căutăm unitatea? Nu ne simţim bine aşa cum suntem? Ce rost are să înfruntăm dificultăţile care s-au sedimentat vreme de aproape un mileniu? Ieri, la audienţa generală de la Vatican, în prezenţa a mii de pelerini şi credincioşi din întreaga lume, Benedict al XVI-lea a abordat la cateheză tocmai acest subiect. Fără a trece cu vederea peste dificultăţile de ordin dogmatic şi pastoral, Papa relansa această întrebare:

„Dacă în faţa unei lumi care nu-l cunoaşte pe Domnul, care s-a îndepărtat de El sau care se arată indiferentă la Evanghelie, creştinii se prezintă neuniţi, mai rău, adesea unii împotriva altora, va fi credibil să-l vesteşti pe Cristos, unicul Mântuitor al lumii şi pacea noastră?”

Realitatea ne învaţă, ar trebui să ne înveţe că trebuie schimbat ceva. Europa îşi pierde credinţa, ateismul devine tot mai agresiv, valorile morale devin o vagă amintire, cu toţii ne lamentăm de degradarea coexistenţei sociale, iar noi ce facem? Chiar nu avem nici o responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în timpul nostru?

Dorinţa unităţii trebuie să aibă la bază dorinţa de a-l vesti lumii pe Cristos. Atâta timp cât nesocotim porunca Domnului, de a merge în lumea întreagă şi de a vesti Evanghelia (Matei 28, 18-20), putem sta liniştiţi în colţul nostru, fără să ne doară de mântuirea altora. Şi când vine ziua judecăţii ce vom spune? Dar dacă vrem cu adevărat să ascultăm de porunca Domnului, atunci cum să-l vesteşti în mod credibil atâta vreme cât însăşi vestitorii săi, creştinii, sunt dezbinaţi şi luptă unii împotriva altora?

Pînă să găsim atitudinea justă prin care să clarificăm aspectele dogmatice, se recere, cred, mai întâi, un efort de omenie şi de bun simţ, prin care să ne deschidem ochii în faţa lumii contemporane şi să vedem ce spune lumea despre noi, creştinii. Vom constata cu oarecare nedumerire că lumea, pur şi simplu, nu ne crede. Omul însetat de mântuire nu ştie ce să facă cu falsa noastră cuminţenie. Cumsecădenia călduţă şi miopia sufletească sunt boli mai grave decât cele trupeşti. Pur şi simplu, lumea râde de noi...

Greu este cuvântul acesta: „Oh, de ai fi cunoscut în ziua aceasta cele ce sunt spre pace! ... Vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi asedia din toate părţile, te vor face una cu pământul... pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale!” (cf Luca 19, 41-44). Cine poate sta liniştit, fiecare în pătrăţica sa, va regreta amarnic. Acesta este, însă, timpul vizitării, este timpul în care trăim noi, este timpul năzuinţei spre unitate. Nu ne rămâne decât să-l folosim cu înţelepciune.