Cu pianul la... inchisoare!

Noi îl avem pe Mutu. Italienii, pe Muti. Primul, e artist cu picioarele. Al doilea, cu mâinile. Unul pe stadioane, celălalt la operă. Al nostru cu balonul, al lor cu pianul sau mai des, cu bagheta de dirijor. Nu ştiu ce (mai) face Mutu în afara stadioanelor, dar am aflat ce face Muti în afara sălilor de concert: merge la închisori, cu pianul după el. Dacă era violonist, i-ar fi fost şi mai uşor, dar oricum, are cine să-l ajute pentru a căra pianul dincolo de zăbrele.

Am citit recent în ziarul „Avvenire”, cotidianul italian al Bisericii Catolice din Peninsulă, că Muti a dat un concert într-un penitenciar din apropiere de Milano. Renumitul director de orchestră a răspuns la invitaţia unui deţinut, care ascultase în libertate o înregistrare cu Riccardo Muti. I-a plăcut, şi-a luat inima în dinţi, a luat un pix şi o bucată de hârtie şi i-a scris lui Muti, invitându-l la penitenciar. În urmă cu câteva zile, răspunsul lui Muti, care pe 18 ianuarie, la întoarcere de la Paris şi înainte de a pleca la Chicago, a trecut de uşile institutului de pedeapsă.

„Şi în America voi cânta în penitenciare”, afirmă Muti pentru Avvenire. „N-am avut nici o ezitare să vin aici la voi”, le-a spus maestrul deţinuţilor care abia l-au văzut intrând în sala transformată în teatru, s-au ridicat în picioare şi l-au aclamat cu un entuziasm de nedescris. „Cred că ştiţi cine sunt din ceea ce scriu ziarele, dar în ziare sunt prezentat mereu drept ceea ce nu sunt”, se destăinuie. „Muzica poate fi înţeleasă de toţi pentru că nu exprimă concepte, ci se adresează inimii”. Şi când un tehnician stinge o parte din reflectoare pentru a crea atmosfera justă, reia: „Aprindeţi toate luminile, vreau să văd feţele lor”. Şi începe. Chopin. Îmi închipui ce emoţie trebuie să fi fost pentru ei să asculte într-un asemenea spaţiu tânguirile, veselia sau melancolia compozitorului polonez, într-un loc rupt de mersul vieţii obişnuite şi de scurgerea timpului, unde, pentru o clipă, nu răsună decât notele pianului. Multiplicate la infinit în ecoul lăuntric, asprimea inimilor dintr-un regim de detenţie se topeşte încet încet la căldura muzicii când line, când impetuoase, strecurată în mazurcile şi polonezele lui Chopin. Apoi, Schubert, „cel mai nefericit dintre toţi”, precizează maestrul, apoi Schumann, din nou un preludiu, o improvizaţie, un vals. Dintr-o dată se opreşte. Merge în publicul nemişcat şi-i priveşte în faţă: „Poate vă întrebaţi de ce vă vorbesc numai de oameni care au cunoscut nefericirea. Pentru că toţi oamenii mari au avut de suferit, dar au ştiut, unii dintre ei prin muzică, să transforme suferinţa în iubire”. Se întoarce la pian, şi mâinile încep să atingă tastele pianului din care răsuna o melodie de Crăciun, „La santa allegrezza”, un cântec popular care reface frumuseţea Ieslei de la Betleem şi transmite pe notele muzicii o rază din graţia cerească. Toţi aplaudă, se ridică în picioare. I-au spus că-l mai aşteaptă. Unul îi spune: „Dvs. aveţi nevoie de muzică pentru că vă dă viaţă, dar muzica are nevoie de Dvs. ca să prindă viaţă”. Muti dă mâna cu toţi: „Simt că eu trebuie să vă mulţumesc. Cântând pentru voi, simt că pot să dau ceva oamenilor. Înseamnă că vocaţia mea are un sens”.

Acum înţeleg de ce artiştii lor nu sunt de plastilină. Încă o dată se vede că gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după atenţia acordată celor vulnerabili, dispreţuiţi sau uitaţi. Să mai spun că Muti a fost seminarist catolic? De ce nu? Doar suntem în Anul Sacerdotal. Doar atât i-aş mai cere maestrului: bis!!!