Într-un timp de ostilitate între religii, de abuzare a Numelui lui Dumnezeu pentru tot felul de atrocităţi inumane, de răbufnire a fundamentalismului religios, Biserica Catolică a scris ieri o nouă pagină de dialog între religii prin vizita papei Benedict al XVI-lea la Sinagoga din Roma. Din câte cunoaştem, este al treilea papă care vorbeşte Evreilor într-o sinagogă, după venerabilul Ioan Paul al II-lea (1986) şi Sfântul Petru (sec.I).
În pofida polemicilor din ajun, amplificate unilateral în mass-media, cuvântul Pontifului Roman s-a bucurat de o primire extraordinar de sinceră, după cum dovedesc şi numeroasele aplauze din partea audienţei, care au întrerupt de mai multe ori discursul. Polemicile trec, gestul rămâne. Iată mai jos, preluate de pe pagina Redacţiei Române Radio Vatican, fragmente mai semnificative din Discursul Papei la Sinagoga din Roma:
„Cu sentimente de vie cordialitate mă aflu în mijlocul vostru pentru a vă manifesta stima şi afecţiunea pe care Episcopul şi Biserica Romei, precum şi întreaga Biserică Catolică, le nutresc faţă de această Comunitate şi faţă de Comunităţile ebraice din întreaga lume”.
„Învăţătura Conciliului Vatican al II-lea a reprezentat pentru Catolici un punct ferm la care să se raporteze constant în atitudinea şi raporturile cu poporul evreu, marcând o nouă şi importantă etapă. Evenimentul conciliar a dat un impuls decisiv la angajamentul de a parcurge un drum irevocabil de dialog, fraternitate şi prietenie, un drum care a cunoscut aprofundări şi s-a dezvoltat în aceşti patruzeci de ani, prin paşi importanţi şi gesturi semnificative” (...).
„Totodată, Biserica nu a evitat să deplângă lipsurile unor fii şi fiice ale ei, cerând iertare pentru tot ceea ce a putut să sprijine într-un anumit fel plăgile antisemitismului şi anti-iudaismului. Fie ca aceste plăgi să se vindece pentru totdeauna!”
„Trecerea timpului ne permite să recunoaştem în secolul douăzeci o epocă cu adevărat tragică pentru omenire: războaie sângeroase care au semănat distrugere, moarte şi durere cum nu s-a văzut niciodată înainte; ideologii teribile care au avut la rădăcina lor idolatria omului, a rasei, a statului şi care au făcut ca încă o dată fratele să-şi ucidă fratele. Drama singulară şi tulburătoare a Shoah-ului reprezintă, într-un anumit fel, culmea unui drum de ură care se naşte când omul uită de Creatorul său şi se pune pe sine în centrul universului. După cum spuneam la vizita de pe 28 mai 2006 în lagărul de concentrare de la Auschwitz, a cărei amintire este încă adânc întipărită în memoria mea, "potentaţii Celui de al Treilea Reich voiau să elimine poporul evreu în totalitatea sa" şi, în cele din urmă, "prin exterminarea acestui popor, voiau să-l ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe Sinai a stabilit criteriile orientative ale umanităţii care rămân valabile în veci".
Cum să nu amintim în acest loc Evreii romani care au fost târâţi din aceste case, în faţa acestor ziduri, şi au fost ucişi la Auschwitz printr-o durere sfăşietoare? Cum e posibil să uităm feţele lor, numele lor, lacrimile, disperarea atâtor bărbaţi, femei şi copii? Exterminarea poporului Legământului lui Moise, mai întâi anunţată şi apoi programată şi realizată sistematic în Europa sub dominarea nazistă, a cuprins în mod tragic în acea zi şi Roma. Din nefericire, mulţi au rămas în indiferenţă, dar mulţi, inclusiv în rândul Catolicilor italieni, sprijiniţi de credinţă şi de învăţătura creştină, au reacţionat cu curaj, deschizându-şi braţele, deseori cu riscul vieţii, pentru a-i ajuta pe Evreii vânaţi şi fugitivi, meritându-şi astfel o gratitudine perenă. Şi Scaunul Apostolic a desfăşurat o activitate de ajutorare, deseori ascunsă şi discretă. Memoria acestor evenimente trebuie să ne sprijine să întărim legăturile care ne unesc pentru ca să crească tot mai mult înţelegerea, respectul şi primirea”.
„Apropierea noastră şi fraternitatea spirituală îşi găsesc în Biblia Sacră – în ebraică Sifre Qodesh sau "Cărţile de Sfinţenie" – fundamentul lor cel mai solid şi peren, pe baza căruia suntem puşi mereu în faţa rădăcinilor noastre comune, a istoriei şi a bogatului patrimoniu spiritual pe care-l împărtăşim împreună (...).
„Numeroase pot fi implicaţiile care decurg din moştenirea comună a Legii şi a Profeţilor. Aş dori să amintesc câteva: mai întâi, solidaritatea care uneşte Biserica şi poporul evreu "la nivelul însuşi al identităţii" lor spirituale şi care oferă Creştinilor oportunitatea de a promova "un reînnoit respect pentru interpretarea ebraică a Vechiului Testament"; centralitatea Decalogului ca mesaj etic comun de valoare perenă pentru Israel, pentru Biserică, cei care nu cred şi întreaga umanitate; angajamentul de a pregăti sau realiza Împărăţia Celui Preaînalt prin "atenţia faţă de creaţia" încredinţată de Dumnezeu omului ca să o cultive şi să o păzească în mod responsabil (cfr Geneză 2,15)”.
„În acest sens, sunt diferite, domeniile de colaborare şi de mărturie. Aş dori să amintesc trei, deosebit de importante pentru timpul nostru. Cele "Zece Cuvinte" cer să fie recunoscut unicul Domn, împotriva ispitei de a-şi construi alte divinităţi, de a-şi face viţei de aur. În lumea noastră, mulţi nu-l cunosc pe Dumnezeu sau îl consideră superfluu, fără relevanţă pentru viaţă. Au fost făcute astfel alte şi noi divinităţi la care omul se închină. Retrezirea în societatea noastră a deschiderii faţă de dimensiunea transcendentă, mărturisirea unicului Dumnezeu, este un serviciu preţios pe care Evreii şi Creştinii îl pot oferi împreună.
Cele "Zece Cuvinte" cer respectul, ocrotirea vieţii, împotriva oricărei forme de injustiţie şi asuprire, recunoscând valoarea oricărei persoane umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De câte ori, în orice parte a pământului, din apropiere sau depărtare, sunt încălcate încă demnitatea, libertatea, drepturile fiinţei umane! A mărturisi împreună valoarea supremă a vieţii împotriva oricărui egoism, înseamnă a oferi o importantă contribuţie pentru o lume în care să domnească dreptatea şi pacea, acel "Shalom" dorit de legislatorii, profeţii şi înţelepţii lui Israel.
Cele "Zece Cuvinte" cer să fie păstrate şi promovate sfinţenia familiei, în care acel "da" personal şi reciproc, fidel şi definitiv al omului şi al femeii, deschide spaţiul pentru viitor, pentru umanitatea autentică a fiecăruia, şi se deschide în acelaşi timp la darul unei noi vieţi. A mărturisi că familia continuă să fie celula esenţială a societăţii şi contextul de bază în care se învaţă şi se practică virtuţile umane, este un serviciu preţios de oferit la construcţia unei lumi mai umane”.
„În această direcţie putem face noi paşi împreună, conştienţi de diferenţele care sunt între noi, dar şi de faptul că dacă vom reuşi să unim inimile noastre şi mâinile noastre pentru a răspunde la chemarea Domnului, lumina sa se va apropia mai mult pentru a ilumina toate popoarele pământului”.
„Creştinii şi Evreii au o mare parte din patrimoniul spiritual în comun, se roagă aceluiaşi Domn, au aceleaşi rădăcini, dar rămân adesea necunoscuţi unii altora. Ne revine nouă, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, să lucrăm pentru ca să rămână întotdeauna deschis spaţiul de dialog, de respect reciproc, de creştere în prietenie, de mărturie comună în faţa provocărilor timpului nostru, care ne invită să colaborăm pentru binele umanităţii în această lume creată de Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Îndurător”.
„Cer de la Domnul darul preţios al păcii în întreaga lume, mai ales în Ţara Sfântă. În pelerinajul meu, din luna mai anul trecut, la Ierusalim, am cerut la Zidul Templului de la Cel care poate totul: «Trimite pacea ta în Ţara Sfântă, în Orientul Mijlociu, în toată familia umană; mişcă inimile celor care invocă Numele tău ca să parcurgă cu smerenie calea dreptăţii şi a compasiunii» (12 mai 2009). Înalţ din nou către El mulţumirea şi preamărirea pentru această întâlnire a noastră, cerându-i să întărească fraternitatea noastră şi să facă mai trainică înţelegerea dintre noi”.
La încheiere, Papa a citit în ebraică psalmul 116 (117): «Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, preamăriţi-l, toate popoarele. Căci mare este îndurarea lui asupra noastră,şi adevărul Domnului rămâne întotdeauna». Aleluia!
În pofida polemicilor din ajun, amplificate unilateral în mass-media, cuvântul Pontifului Roman s-a bucurat de o primire extraordinar de sinceră, după cum dovedesc şi numeroasele aplauze din partea audienţei, care au întrerupt de mai multe ori discursul. Polemicile trec, gestul rămâne. Iată mai jos, preluate de pe pagina Redacţiei Române Radio Vatican, fragmente mai semnificative din Discursul Papei la Sinagoga din Roma:„Cu sentimente de vie cordialitate mă aflu în mijlocul vostru pentru a vă manifesta stima şi afecţiunea pe care Episcopul şi Biserica Romei, precum şi întreaga Biserică Catolică, le nutresc faţă de această Comunitate şi faţă de Comunităţile ebraice din întreaga lume”.
„Învăţătura Conciliului Vatican al II-lea a reprezentat pentru Catolici un punct ferm la care să se raporteze constant în atitudinea şi raporturile cu poporul evreu, marcând o nouă şi importantă etapă. Evenimentul conciliar a dat un impuls decisiv la angajamentul de a parcurge un drum irevocabil de dialog, fraternitate şi prietenie, un drum care a cunoscut aprofundări şi s-a dezvoltat în aceşti patruzeci de ani, prin paşi importanţi şi gesturi semnificative” (...).
„Totodată, Biserica nu a evitat să deplângă lipsurile unor fii şi fiice ale ei, cerând iertare pentru tot ceea ce a putut să sprijine într-un anumit fel plăgile antisemitismului şi anti-iudaismului. Fie ca aceste plăgi să se vindece pentru totdeauna!”
„Trecerea timpului ne permite să recunoaştem în secolul douăzeci o epocă cu adevărat tragică pentru omenire: războaie sângeroase care au semănat distrugere, moarte şi durere cum nu s-a văzut niciodată înainte; ideologii teribile care au avut la rădăcina lor idolatria omului, a rasei, a statului şi care au făcut ca încă o dată fratele să-şi ucidă fratele. Drama singulară şi tulburătoare a Shoah-ului reprezintă, într-un anumit fel, culmea unui drum de ură care se naşte când omul uită de Creatorul său şi se pune pe sine în centrul universului. După cum spuneam la vizita de pe 28 mai 2006 în lagărul de concentrare de la Auschwitz, a cărei amintire este încă adânc întipărită în memoria mea, "potentaţii Celui de al Treilea Reich voiau să elimine poporul evreu în totalitatea sa" şi, în cele din urmă, "prin exterminarea acestui popor, voiau să-l ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe Sinai a stabilit criteriile orientative ale umanităţii care rămân valabile în veci".
Cum să nu amintim în acest loc Evreii romani care au fost târâţi din aceste case, în faţa acestor ziduri, şi au fost ucişi la Auschwitz printr-o durere sfăşietoare? Cum e posibil să uităm feţele lor, numele lor, lacrimile, disperarea atâtor bărbaţi, femei şi copii? Exterminarea poporului Legământului lui Moise, mai întâi anunţată şi apoi programată şi realizată sistematic în Europa sub dominarea nazistă, a cuprins în mod tragic în acea zi şi Roma. Din nefericire, mulţi au rămas în indiferenţă, dar mulţi, inclusiv în rândul Catolicilor italieni, sprijiniţi de credinţă şi de învăţătura creştină, au reacţionat cu curaj, deschizându-şi braţele, deseori cu riscul vieţii, pentru a-i ajuta pe Evreii vânaţi şi fugitivi, meritându-şi astfel o gratitudine perenă. Şi Scaunul Apostolic a desfăşurat o activitate de ajutorare, deseori ascunsă şi discretă. Memoria acestor evenimente trebuie să ne sprijine să întărim legăturile care ne unesc pentru ca să crească tot mai mult înţelegerea, respectul şi primirea”.
„Apropierea noastră şi fraternitatea spirituală îşi găsesc în Biblia Sacră – în ebraică Sifre Qodesh sau "Cărţile de Sfinţenie" – fundamentul lor cel mai solid şi peren, pe baza căruia suntem puşi mereu în faţa rădăcinilor noastre comune, a istoriei şi a bogatului patrimoniu spiritual pe care-l împărtăşim împreună (...).
„Numeroase pot fi implicaţiile care decurg din moştenirea comună a Legii şi a Profeţilor. Aş dori să amintesc câteva: mai întâi, solidaritatea care uneşte Biserica şi poporul evreu "la nivelul însuşi al identităţii" lor spirituale şi care oferă Creştinilor oportunitatea de a promova "un reînnoit respect pentru interpretarea ebraică a Vechiului Testament"; centralitatea Decalogului ca mesaj etic comun de valoare perenă pentru Israel, pentru Biserică, cei care nu cred şi întreaga umanitate; angajamentul de a pregăti sau realiza Împărăţia Celui Preaînalt prin "atenţia faţă de creaţia" încredinţată de Dumnezeu omului ca să o cultive şi să o păzească în mod responsabil (cfr Geneză 2,15)”.
„În acest sens, sunt diferite, domeniile de colaborare şi de mărturie. Aş dori să amintesc trei, deosebit de importante pentru timpul nostru. Cele "Zece Cuvinte" cer să fie recunoscut unicul Domn, împotriva ispitei de a-şi construi alte divinităţi, de a-şi face viţei de aur. În lumea noastră, mulţi nu-l cunosc pe Dumnezeu sau îl consideră superfluu, fără relevanţă pentru viaţă. Au fost făcute astfel alte şi noi divinităţi la care omul se închină. Retrezirea în societatea noastră a deschiderii faţă de dimensiunea transcendentă, mărturisirea unicului Dumnezeu, este un serviciu preţios pe care Evreii şi Creştinii îl pot oferi împreună.
Cele "Zece Cuvinte" cer respectul, ocrotirea vieţii, împotriva oricărei forme de injustiţie şi asuprire, recunoscând valoarea oricărei persoane umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De câte ori, în orice parte a pământului, din apropiere sau depărtare, sunt încălcate încă demnitatea, libertatea, drepturile fiinţei umane! A mărturisi împreună valoarea supremă a vieţii împotriva oricărui egoism, înseamnă a oferi o importantă contribuţie pentru o lume în care să domnească dreptatea şi pacea, acel "Shalom" dorit de legislatorii, profeţii şi înţelepţii lui Israel.
Cele "Zece Cuvinte" cer să fie păstrate şi promovate sfinţenia familiei, în care acel "da" personal şi reciproc, fidel şi definitiv al omului şi al femeii, deschide spaţiul pentru viitor, pentru umanitatea autentică a fiecăruia, şi se deschide în acelaşi timp la darul unei noi vieţi. A mărturisi că familia continuă să fie celula esenţială a societăţii şi contextul de bază în care se învaţă şi se practică virtuţile umane, este un serviciu preţios de oferit la construcţia unei lumi mai umane”.
„În această direcţie putem face noi paşi împreună, conştienţi de diferenţele care sunt între noi, dar şi de faptul că dacă vom reuşi să unim inimile noastre şi mâinile noastre pentru a răspunde la chemarea Domnului, lumina sa se va apropia mai mult pentru a ilumina toate popoarele pământului”.
„Creştinii şi Evreii au o mare parte din patrimoniul spiritual în comun, se roagă aceluiaşi Domn, au aceleaşi rădăcini, dar rămân adesea necunoscuţi unii altora. Ne revine nouă, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, să lucrăm pentru ca să rămână întotdeauna deschis spaţiul de dialog, de respect reciproc, de creştere în prietenie, de mărturie comună în faţa provocărilor timpului nostru, care ne invită să colaborăm pentru binele umanităţii în această lume creată de Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Îndurător”.„Cer de la Domnul darul preţios al păcii în întreaga lume, mai ales în Ţara Sfântă. În pelerinajul meu, din luna mai anul trecut, la Ierusalim, am cerut la Zidul Templului de la Cel care poate totul: «Trimite pacea ta în Ţara Sfântă, în Orientul Mijlociu, în toată familia umană; mişcă inimile celor care invocă Numele tău ca să parcurgă cu smerenie calea dreptăţii şi a compasiunii» (12 mai 2009). Înalţ din nou către El mulţumirea şi preamărirea pentru această întâlnire a noastră, cerându-i să întărească fraternitatea noastră şi să facă mai trainică înţelegerea dintre noi”.
La încheiere, Papa a citit în ebraică psalmul 116 (117): «Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, preamăriţi-l, toate popoarele. Căci mare este îndurarea lui asupra noastră,şi adevărul Domnului rămâne întotdeauna». Aleluia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulţumesc pentru vizită! De obicei, răspund cu bucurie la comentariile adecvate.