Benedict al XVI-lea la sinagoga din Roma

Sfântul Părinte va efectua astăzi după amiază o vizită istorică la Sinagoga din Roma. Nu este prima dată in timpul pontificatul său, când trece pragul unui lăcaş de cult ebraic: în toate vizitele sale apostolice, atunci când exista la nivel local o comunitatea ebraică, a acordat un spaţiu special pentru a-i primi în audienţă specială şi a-i saluta personal. Aşa a fost la Köln, în Germania (august 2005), şi la fel a făcut la New York, în Statele Unite (aprilie 2008).

Aşadar, la 24 de ani de la vizita nu mai puţin istorică, a papei Ioan Paul al II-lea la Sinagoga din Roma, astăzi Benedict al XVI-lea va continua firul dialogului şi al prieteniei cu Ebraismul printr-o vizită îndelung aşteptată şi pregătită. Câteva zile înainte de această vizită, precedată ca de obicei, de nelipsitele polemici, Papa a trimis o telegramă rabinului-şef al Romei, Riccardo Di Segni, ca răspuns la binevenitele urări de Crăciun. În telegramă Papa îşi exprima speranţa ca vizita sa la Sinagogă să constituie „o ulterioară etapă în parcursul irevocabilul de concordie şi prietenie” dintre evrei şi catolici. Coincidenţa vizitei sale la Sinagoga romană cu Ziua dialogului dintre Evrei şi Catolici, duminică, 17 ianuarie, nu poate fi decât un motiv ulterior de a “manifesta şi întări fraternitatea dintre evrei şi catolici”.

Pentru cine doreşte să contextualizeze raportul dintre capul vizibil al Bisericii Catolice şi Ebraismul contemporan, propun mai jos discursul ţinut de Benedict al XVI-lea la Auschwitz, la 28 mai 2006, ultimul act al vizitei sale apostolice în Polonia. Sugestiv, la încheierea pelerinajului său în lagărul morţii, efectuat pe o vreme ploioasă, pe cer strălucea curcubeul, semnul biblic al reconcilierii.

Iată aici, în versiunea de lucru a Redacţiei Române Radio Vatican, discursul papei Benedict al XVI-lea la Auschwitz:

„A lua cuvântul în acest loc de oroare, de cumul de crime împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului, ce nu cunoaşte egal în istorie, este aproape imposibil, şi este extrem de greu şi de apăsător pentru un creştin, pentru un papă din Germania. Într-un loc ca acesta cuvintele sunt mute şi în cele din urmă rămâne doar o tăcere de groază - o tăcere care este un strigăt lăuntric spre Dumnezeu: „Pentru ce, Doamne, ai tăcut? De ce ai suportat toate acestea?”. În această atitudine de tăcere, ne închinăm profund în adâncul nostru în faţa mulţimii nenumărate a celor care au suferit şi au fost duşi la moarte. Dar apoi, această tăcere devine totuşi un strigăt puternic de iertare şi de reconciliere, un strigăt către Dumnezeul cel Viu de a nu mai îngădui niciodată aşa ceva”.

(...) Papa Benedict al XVI a evocat vizita lui Ioan Paul al II-lea, de la 7 iunie 1979, care spunea „Vin aici ca pelerin. Se ştie că de multe ori am fost aici... De multe ori am coborât în celula morţii lui Maximilian Kolbe şi m-am oprit la zidul exterminării şi am trecut printre ruinele crematoriilor de la Birkenau. Nu puteam să nu vin aici ca papă”.

Apoi, Pontiful german a reluat: „Papa Ioan Paul al II-lea era aici ca fiu al poporului polonez. Eu sunt aici ca fiu al poporului german şi tocmai de aceea trebuie şi pot spune ca şi el: Nu puteam să nu vin aici. Trebuia să vin. Era şi este o datorie în faţa adevărului şi a dreptului celor care au suferit, o datorie în faţa lui Dumnezeu, de a fi aici ca succesor al lui Ioan Paul al II-lea şi ca fiu al poporului german - fiu al acelui popor peste care un grup de criminali a ajuns la putere prin promisiuni mincinoase, în numele unor perspective de grandoare, de recuperare a onoarei naţiunii şi importanţei ei, cu previziuni de bunăstare, dar şi prin forţa terorii şi a intimidării, încât poporul nostru a putut fi folosit şi abuzat ca instrument al maniei lor de distrugere şi dominaţie. Da, nu puteam să nu vin aici. Pe 7 iunie 1979 eram aici ca arhiepiscop de München între numeroşi episcopi care îl însoţeau pe Papa, care îl ascultau şi se rugau cu el. În 1980 am revenit încă o dată în acest loc de oroare împreună cu o delegaţie de episcopi germani, profund tulburat din cauza răului şi recunoscător pentru faptul că deasupra acestor tenebre răsărise steaua reconcilierii.

Acesta este şi scopul pentru care mă aflu astăzi aici: pentru a implora harul reconcilierii de la Dumnezeu înainte de toate, care singur, poate deschide şi purifica inimile noastre; apoi de la oamenii care au suferit aici şi, în fine, harul reconcilierii pentru toţi cei care, în acest ceas al istoriei noastre, suferă într-un mod nou sub puterea urii şi sub violenţa alimentată de ură.

Câte întrebări ni se impun în acest loc! Revine mereu întrebarea: „Unde era Dumnezeu în acele zile? De ce a tăcut? Cum a putut tolera acest exces de distrugere, acest triumf al răului? Ne vin în minte cuvintele psalmului 44, plângerea lui Israel în suferinţă: „Ne-ai zdrobit în pustiul unde bântuie şacalii şi ne-ai acoperit cu umbra morţii. Căci pentru tine suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi duse la înjunghiere. Deşteaptă-te, Doamne, de ce dormi? Scoală-te şi nu ne alunga până la nesfârşit! Pentru ce îţi acoperi faţa, uiţi de sărăcia şi de necazul nostru? Căci s-a smerit în pulbere sufletul nostru, ni s-a lipit de ţărână pântecele nostru. Scoală-te, Doamne, şi ne ajută, şi izbăveşte-ne pentru îndurarea ta!”.

Acest strigăt de angoasă, pe care Israelul în suferinţă îl înalţă la Dumnezeu în perioade de extremă strâmtorare, este în acelaşi timp strigătul tuturor acelora care în decursul istoriei - ieri, astăzi şi mâine - suferă pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea adevărului şi a binelui. Şi ca ei sunt mulţi, şi astăzi.

Nu putem scruta planul lui Dumnezeu, vedem doar fragmente şi greşim dacă vrem să ne facem judecători ai lui Dumnezeu şi ai istoriei. În acest caz, nu am apăra omul, ci am contribui doar la distrugerea lui. Nu! După tot ce s-a spus şi făcut, ne rămâne umilul dar insistentul strigăt către Dumnezeu: „Deşteaptă-te ! Nu-l uita pe om, creatura ta!” Strigătul nostru către Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp un strigăt ce ne pătrunde inima, ca să se trezească în noi prezenţa tainică a lui Dumnezeu, pentru ca acea putere a sa pe care el a depozitat-o în inimile noastre să nu fie acoperită şi sufocată de noroiul egoismului, al fricii de oameni, al indiferenţei şi oportunismului. Scoatem acest strigăt înaintea lui Dumnezeu, dar să-l adresăm şi inimii noastre, chiar în această oră, când planează noi nenorociri în care par să reizbucnească din om toate forţele obscure: pe de o parte, abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru justificarea unei violenţe oarbe împotriva unor persoane nevinovate; pe de alta, cinismul care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi care ia în râs credinţa în el. Noi strigăm către Dumnezeu, ca să-i facă pe oameni să se îndrepte, încât să-şi dea seama că violenţa nu crează pace, ci doar provoacă o nouă violenţă, o spirală de distrugeri, în care toţi, în cele din urmă, au doar de pierdut. Dumnezeul în care noi credem, este un Dumnezeu al raţiunii - însă, al unei raţiuni care fără îndoială nu este neutrala matematică a universului, dar care este una cu Iubirea, cu Binele. Noi ne rugăm lui Dumnezeu şi strigăm către oameni, pentru ca această raţiune, raţiunea iubirii şi recunoaşterii forţei reconcilerii şi păcii, să prevaleze asupra ameninţărilor înconjurătoare din partea iraţionalităţii sau a unei raţiuni false, rupte de Dumnezeu.

Locul în care ne găsim este un loc al memoriei. Trecutul nu este niciodată doar trecut. El ne priveşte şi ne arată căile de evitat şi cele de urmat. La fel ca Ioan Paul al II-lea, am parcurs drumul de-a lungul căruia sunt plăcile funerare care în diferite limbi amintesc victimele acestui loc: sunt plăci în belarusă, cehă, germană, franceză, greacă, ebraică, croată, itraliană, idiş, maghiară, olandeză, norvegiană, polonă, rusă, ţigănească, română, slovacă, sârbă, ucraineană, iudeo-spaniolă, engleză. Toate plăcile comemorative vorbesc despre durerea umană, şi ne fac să intuim cinismul acelei puteri care trata oamenii ca material, nerecunoscându-i ca persoane în care străluceşte chipul lui Dumnezeu. Unele plăci invită la o comemorare deosebită. Este cea cea în limba ebraică. Potentaţii celui de-al treilea Reich voiau să strivească poporul evreu în totalitatea sa; voiau să-l şteargă din lista popoarelor pământului. Atunci cuvintele psalmului: „Suntem daţi la moarte, suntem socotoţi ca nişte oi de înjunghiere” s-au verificat în mod îngrozitor. În fond, acei criminali violenţi, urmărind nimicirea acestui popor, voiau să-l ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe muntele Sinai a stabilit criteriile obiective ale umanităţii care rămân valabile în veci. Dacă acest popor, prin simpla sa existenţă, constituie o mărturie a acelui Dumnezeu care a vorbit omului şi îl ia în grija sa, atunci acel Dumnezeu trebuia, în sfârşit, să fie ucis iar domnia să aparţină doar omului, oamenilor înşişi care se socoteau puternici, care au ştiut să pună stăpânire asupra lumii. Prin distrugerea lui Israel voiau, în fond, să smulgă şi rădăcina pe care se bazează credinţa creştină, înlocuind-o definitiv cu credinţa făcută de ei, credinţa în stăpânirea omului, a celui mai tare.

Este apoi placa în limba polonă. Într-o primă fază şi înainte de toate se voia eliminarea elitei culturale şi ştergerea în acest fel a poporului ca subiect istoric autonom pentru a-l reduce, dacă ar fi continuat să existe, la un popor de sclavi. O altă placă, ce invită în mod deosebit la reflecţie este cea scrisă în limba ţiganilor (Sinti şi Rrom). Şi aici se voia dispariţia unui întreg popor care trăieşte migrând în mijlocul altor popoare. Acesta era numărat între elementele inutile ale istorie universale, într-o ideologie în care trebuia să conteze de acum doar utilul calculabil; tot restul, potrivit conceptelor lor, era clasificat ca „lebensunwertes Leben - o viaţă nedemnă de a fi trăită”. Apoi este placa în limba rusă care evocă imensul număr ale vieţilor sacrificate dintre soldaţii ruşi în ciocnirea cu regimul terorii naţionalsocialiste; în acelaşi timp, însă, ne face să reflectăm la îndoita semnificaţie tragică a misiunii lor: eliberând popoarele de o dictatură, trebuiau să servească şi să supună aceleaşi popoare la o nouă dictatură, cea a lui Stalin şi a ideologiei comuniste. Şi toate celelalte plăci în multele limbi ale Europei, ne vorbesc despre suferinţa unor oameni de pe întregul continent; ne-ar mişca profund inima, dacă am face şi numai global pomenirea victimelor, cu atât mai mult dacă am vedea chipurile tuturor persoanelor care au sfârşit aici în bezna terorii!

Am simţit ca o datorie profundă să mă opresc în mod deosebit şi în faţa pietrei în limba germană. De acolo apare în faţa noastră chipul lui Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii: evreică şi germană dispărută împreună cu sora ei în groaza nopţii din câmpul de concentrare germano-nazist; fiind creştină şi evreică, ea a acceptat să moară împreună cu poporul său şi pentru el. Germanii, care au fost deportaţi atunci la Auschwitz-Birkenau şi au murit aici, erau consideraţi „Abschaum der Nation” – „drojdia naţiunii”. Acum însă îi recunoaştem cu gratitudine ca martori ai adevărului şi ai binelui, ce nu apusese în poporul nostru. Le mulţumim acestor persoane pentru că nu s-au supus puterii răului şi acum ne stau în faţă ca lumini într-o noapte de beznă. Cu profund respect şi recunoştinţă ne închinăm în faţa tuturor celor care, asemenea celor trei tineri în faţa ameninţării cuputorului cu foc babilonian, au ştiut să răspundă: ”Numai Dumnezeul nostru ne poate salva. Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipurilor de aur pe care tu le-ai aşezat, nu vom cădea la pământ” (Dan 3, 17-18).

Da, în spatele acestor pietre funerare se ascunde destinul a nenumărate fiinţe umane. Ele zguduie memoria noastră, fac să ni se cutremure inima! Nu vor să provoace în noi ura. Vor să poarte raţiunea la a recunoaşte răul ca rău şi a-l respinge. Vor să ne poarte la acele sentimente ce se exprimă în cuvintele pe care Sofocle le pune pe buzele Antigonei în faţa ororii ce o înconjoară: „Sunt aici nu pentru a urî împreună, ci pentru a iubi împreună”. Mulţumită lui Dumnezeu, prin purificarea memoriei la care ne îndeamnă acest loc de groază, iau naştere în jurul său multiple iniţiative ce înţeleg să pună o stavilă răului şi să dea forţă binelui.

Cu puţin înainte, am putut binecuvânta Centrul pentru dialog şi rugăciune. Foarte aproape de el se desfăşoară viaţa ascunsă a călugăriţelor carmelite, care se ştiu unite în mod deosebit cu misterul crucii lui Cristos şi ne amintesc credinţa creştinilor, care afirmă că Dumnezeu însuşi a coborât în infernul suferinţei şi suferă împreună cu noi. La Oswiecim (denumirea polonă a lagărului de la Auschwitz – n.p.), există Centrul sfântului Maximilian Kolbe şi Centrul internaţional de informare asupra Asuchwitzului şi Holocaustului. Există apoi Casa internaţională pentru întâlniri ale tineretului. Pe lângă una din vechile Case de rugăciune există Centrul ebraic. În fine, se construieşte Academia pentru drepturile omului. Astfel putem spera ca din locul groazei să se nască şi să se dezvolte o reflecţie constructivă şi ca aducerea aminte să ajute la a rezista răului şi la a face să triumfe iubirea.

Umanitatea a trecut la Auschwitz-Birkenau printr-o „vale întunecată”. De aceea, aş vrea în acest loc, să închei cu o rugăciune de încredere, cu pslamul lui Israel care este, totodată, o rugăciune a creştinătăţii: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic: în păşuni verzi m-a aşezat, la apa odihnei m-a călăuzit, îmi înviorează sufletul. Mă poartă pe cărările dreptăţii pentru numele său. Chiar de aş umbla prin valea umbrei morţii nu mă voi teme de rău căci Tu eşti cu mine. Varga ta şi toiagul tău, ele îmi aduc mângâiere....Voi locui în casa Domnului zile îndelungate” (Psalmul 23, 1-4.6)”.

Aşa cum spuneam, la încheierea discursului, norii cenuşii ai ploii se deşirau unul după altul lăsând loc mai întâi unei raze timide de soare, apoi, tot mai multe, pînă când pe cer îşi făcuse loc curcubeul. Un semn, o confirmare, o profeţie?