Duminica biruintei asupra ispitelor

Prima duminică din Postul Mare ne pune în faţă realismul ispitelor prin care Cel rău încearcă să-l abată pe Mântuitorul nostru Isus Cristos de la planul mântuirii. Centralitatea paginii evanghelice (Luca 4,1-13) este pregătită în prima lectură de „crezul” părinţilor lui Israel (Deuteronom 26, 4-10) şi completată în a doua lectură cu mărturisirea de credinţă din Scrisoarea către romani (10, 8-13).

La începutul vieţii sale publice, Isus a fost dus de Duh în pustiu timp de patruzeci de zile. Potrivit tradiţiei, s-a retras în zona deşertului de la Ierihon. Pustiul, în perspectiva biblică, mai mult decât solitudine şi tăcere absolută, evocă mai degrabă luptă şi convieţuire austeră cu natura, creaţia lui Dumnezeu. Aici, omul este redus la esenţial, îşi pierde adjectivele şi vanitatea de fiecare zi, pentru a se orienta spre puţinul necesar: apa, hrana, drumul cel bun, adăpost în faţa soarelui, vieţuirea. Postul Mare vrea dă ne conducă astfel în pustiul spiritului pentru a redescoperi esenţialul vieţii creştine, pentru a ne da seama că, de fapt, avem nevoie cu adevărat de foarte puţine: de Dumnezeu, de Cuvântul său, de iubirea sa.

De la reflecţia asupra ispitirilor lui Cristos, Biserica ne îndeamnă să medităm despre ispitirile noastre de toate zilele, mai mult, la ispita noastră cea mai mare. Care este aceasta? Învierea lui Cristos şi a noastră nu cunoaşte alt drum decât cel care trece prin pustiu. În realitate, altă cale nu există, chiar dacă Diavolul încearcă să demonstreze contrariul. Ispita, oricare ispită, constă în a ne amăgi că poate exista o alternativă, că mai sunt şi alte căi în afară de cărarea extrem de grea în care şi-a întipărit urmele însuşi Mântuitorul nostru. Oricare ispită este seducţia scurtăturii, a drumului uşor, a aşa numitei „normalităţi” construită pe clasicul „aşa face toată lumea”.

În lumina Evangheliei de astăzi, aşadar, ne dăm seama cât de uşor e să ne abatem de la drumul lui Cristos. Astfel, este ispită să ceri ca pietrele să se transforme direct în pâine, fără a mai trece prin osteneala omului, evitând obligaţiile de dreptate şi frângerea pâinii din mâinile noastre cu cei nevoiaşi. Este ispită foamea de senzaţional, refuzând confruntarea zilnică şi istovitoare cu glasul lui Dumnezeu care răzbate prin Cuvântul său. Este ispită să ne aşezăm pe noi înşine în locul care revine numai lui Dumnezeu, sau să-l înlocuim pe Dumnezeu cu lucruri: banii, puterea, succesul, aplauzele, bunăstarea, profesia sau - de ce nu? – cu prestigiul personal, al familiei, al Bisericii, etc...

„Cine nu e ispitit, nu e mântuit”, ne spune sfântul Anton cel Mare.

Pe masa altarelor noastre îl primim pe Biruitorul asupra satanei, pe Cel care ne-a învăţat să-i cerem Tatălui darul Duhului Sfânt şi harul de a nu cădea în ispită. El este Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu şi care pentru noi s-a făcut trup, hrană, băutură spirituală, Euharistie şi Nemurire. Fecioara Preacurată ne conduce şi ne ajută să-l cunoaştem tot mai mult. Cunoscându-l, să-l iubim iar iubindu-l, să-l imităm în exemplul său de fidelitate faţă de Tatăl şi faţă de aproapele.

O săptămână biruitoare şi binecuvântată!

Gustul schimbarii

Am început ieri Postul Mare. Aş fi tentat să spun „am început din nou Postul Mare”, lăsând astfel să vorbească vocea obişnuinţei, dar cred că e mai aproape de adevăr faptul că „am început un nou Post Mare”, pentru că Postul Mare nu e niciodată la fel. Într-un fel trăiam acest timp acum 10 ani, şi cu siguranţă altfel va fi, cu voia Domnului, peste 20 de ani.

Nu e uşor să învingem stereotipul care ne face să credem că ritualitatea timpului sacru este încremenită, monotonă şi lipsită de surprize. Am auzit de atâtea ori cuvintele „convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, încât le lăsăm să cadă în gol. La cateheza audienţei generale de ieri, Benedict al XVI-lea a îndemnat credincioşii la începutul itinerariului pre-pascal să prindă întocmai „noutatea surprinzătoare” care se descătuşează din invitaţia la convertire. Această chemare dezvăluie şi în acelaşi timp denunţă „superficialitatea facilă care marchează de multe ori modul nostru de a trăi”. Papa a evidenţiat că adevărata convertire înseamnă să schimbi direcţia vieţii, nu doar o mică ajustare ci o inversare de direcţie în cel mai larg sens al cuvântului:
„Convertirea înseamnă să mergi împotriva curentului, iar 'curentul' este stilul de viaţă superficială, incoerent şi iluzoriu, care adesea ne târăşte, ne domină şi ne face sclavi ai răului sau oricum prizonieri ai mediocrităţii morale. Prin convertire, în schimb, ţintim spre măsura înaltă a vieţii creştine, ne încredinţăm Evangheliei vii şi personale, care este Cristos Isus”.

Miercurea Cenuşii înseamnă, de fapt, startul unei călătorii spre o viaţă nouă. Postul Mare, la urma urmei, este o ofertă. Fiecare dintre noi ajunge la un moment în care nu mai suportă să meargă înainte cu aceleaşi probleme şi aceleaşi greşeli, nutrind în repetate rânduri aspiraţia ascunsă la o schimbare a vieţii. Fiecare are dreptul la un salt calitativ, o „promovare”, o creştere pe scara existenţei. Problema cea mai frecventă e că aşteptăm această schimbare din partea altora, nu de la noi înşine. Uneori ne dăm seama şi încercăm să trecem de la persoana a treia plural la prima singular. Nu ei, ci eu! Pînă când, după încercări repetate, experienţa ne ajută să înţelegem că singuri nu reuşim: forţa voinţei se impune pentru o perioadă scurtă, dar apoi ne pierdem în meandrele obligaţiilor şi uităm de criteriile pe care ni le-am impus. Harul lui Dumnezeu, în schimb, ne dă capacitatea de a începe bine şi a persevera pe drumul creşterii noastre astfel încât ceea ce cândva părea imposibil, cu sprijinul său devine uşor, plăcut şi durabil.

Gestul liturgic al punerii cenuşii pe cap ne-a ajutat să vedem cu ce bagaj pornim la drum: fragilitatea tipică oricărei creaturi, greşelile personale, caracterul comunitar al itinerariului, nerăbdarea firească în faţa încercărilor, speranţa de a nu avea accidente, etc... Dar pentru reuşita oricărei călătorii trebuie să nu uităm un lucru, o banalitate s-ar putea spune, dar e un lucru esenţial: destinaţia, încotro ne îndreptăm.

Călătoria Postului Mare se încheie în faţa singurului mormânt gol din istoria omenirii. Cel răpus de răutatea oamenilor şi aşezat într-un mormânt rece, a fost înviat de bunătatea divină prin Duhul iubirii. Învierea lui Cristos poate fi şi învierea noastră? Nu e uşor să-l facem să moară pe "omul cel vechi" din noi, legat de păcat, pentru a-l ajuta să se nască pe "omul cel nou", transformat de harul lui Dumnezeu. Dar e sigur că Dumnezeu vrea să răspundem pozitiv, prin vorbe dar şi prin fapte. Până la Paşti mai sunt încă 39 de zile. Aşadar, „călătorie” plăcută!

L-am văzut pe Petru

Episcopii catolici din România se află în aceste zile la Roma pentru a efectua tradiţionala vizită la Succesorul lui Petru. Semnul comuniunii cu Benedict al XVI-lea a fost întărit şi mai mult prin prezenţa seminariştilor de la Iaşi la audienţa generală de miercuri, în aula Paul al VI-lea. Eram împreună cu ei. Întâlnirea cu Papa a fost încadrată de participarea a peste nouă mii de pelerini din întreaga lume, în mare parte catolici precum şi câteva grupuri de alte confesiuni creştine. Dar emoţiile seminariştilor au atins cote stelare când Sfântul Părinte i-a salutat direct în limba română. Iată aici salutul adresat de Episcopul Romei:

„Salut cu afecţiune studenţii teologi de la Seminarul Mare din Iaşi, însoţiţi de educatorii lor. Iubiţi prieteni, redescoperiţi darul urmării lui Cristos, aderând mereu, cu ajutorul său, la voinţa Tatălui. Pregătiţi-vă sub aspect spiritual, teologic şi pastoral să îndepliniţi în mod temeinic viitorul vostru minister în contextul societăţii de astăzi în mare parte secularizată. Vă însoţesc cu rugăciunea mea şi vă binecuvântez din inimă”.

Studenţii seminarişti şi preoţii formatori au răspuns la salutul Papei cântâdu-i în latină şi română „Vivat! La mulţi ani!” şi fluturând steagurile României.

Sfântul Părinte ne-a salutat apoi cu un gest de mare căldură părintească, în semn de apreciere pentru rugăciunea şi prezenţa noastră: şi-a împreunat mâinile şi aproape că s-a înclinat spre noi, în semn de gratitudine, apoi, s-a îndreptat cu aceeaşi atitudine spre episcopii români prezenţi la audienţă: IPS Ioan Robu, PS Petru Gherghel, PS Aurel Percă şi PS Anton Coşa. La rândul lor, episcopii au răspuns la gestul Papei cu o uşoară înclinare a capului după care s-au îndreptat şi ei spre noi pentru a ne mulţumi şi încuraja.

Entuziasmul şi emoţiile au îmbujorat vizibil chipurile preoţilor şi ale viitorilor preoţi de la Iaşi, iar salutul Papei în limba româna a umezit ochii multora dintre noi. „Petru” zilelor noastre ne-a vorbit în limba noastră, ne-a întărit în credinţă şi ne-a mulţumit sufletele cu lumina binecuvântărilor sale. Şi noi, cei din al treilea mileniu, am retrăit convingerea Sfinţilor Părinţi din primele veacuri: Ubi Petrus, ibi Ecclesia - unde este Petru, acolo e Biserica.