Biserica prinsa in adulter

N-a fost generaţie pe lume care să nu se fi întrebat ce scria Isus pe nisip, atunci când i-au trântit la picioare o femeie prinsă în adulter. Ce n-au reuşit să vadă cercetătorii cei mai renumiţi, cred că a intuit o femeie, France Quéré: cu scrisul său misterios, degetul dumnezeiesc al Domnului trasează codul milostivirii. Inevitabilă, referinţa la degetul lui Dumnezeu care a scris în piatră Legea de pe Sinai. Dar acum nu, milostivirea nu se scrie pe o materie dură şi nici măcar pe hârtie. Milostivirea se trasează pe suprafaţa delicată a unei inimi îndurerate, pe care Isus o exprimă prin simbolul ţărânei. Dumnezeu nu l-a făcut pe om din piatră. Numai ţărâna este fertilă, piatra e sterilă. Numai milostivirea e rodnică, crează şi re-crează la nesfârşit.

La urmă, spune Sf. Augustin comentând pagina Evangheliei din această duminică (Ioan 8, 1-11), au rămas împreună numai acestea două: mizeria şi milostivirea (miseria et misericordia). Dar ea, femeia prinsă în păcat, nu are nevoie să citească ce scrie Domnul în colbul pământului. Îi este îndeajuns să privească în ochii lui, ca să înţeleagă că ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu nu este trecutul, ci acel “de acum înainte”. Un adevăr valabil ieri, valabil astăzi şi valabil pînă la ultima suflare. Un adevăr valabil pentru orice păcătos care se căieşte, valabil pentru orice comunitate, valabil şi pentru Biserica din zilele noastre, acuzată de păcat. În scrierile unui cunoscut teolog recent, am găsit o pagină impresionantă în această privinţă:

„Cărturarii şi farizeii – prezenţi nu numai în Biserică, dar oriunde şi sub cele mai pestriţe veşminte – vor continua întotdeauna să târască ‚femeia’ înaintea Domnului, aruncându-i-o la picioare, pătrunşi de o euforie ascunsă că ‚aceasta’, slavă Domnului, nu este nicidecum mai bună decât ei, acuzând-o astfel: ‚Doamne, această femeie a fost prinsă în adulter. Tu ce spui?’.

Iar femeia nu poate tăgădui, este într-adevăr un scandal, nu ţine nici o scuză. Ea se gândeşte la păcatele sale, la incoerenţele săvârşite, uitând în schimb – şi cum ar putea să facă altfel slujitoarea smerită – slava ascunsă şi neştirbită a propriei sfinţenii. De aceea, nu poate nega.

Ea este sărmana Biserică a celor păcătoşi. Umilinţa sa, fără de care nu ar fi sfântă, o face să-i vină în minte numai vinovăţia. Iar acum este târâtă în faţa Celui căruia a fost încredinţată, în faţa Celui care a iubit-o şi s-a jertfit pe sine ca să o sfinţească, în faţa Celui care cunoaşte păcatele ei mai bine decât cei care o acuză.

Dar el tace. Scrie păcatele pe nisipul istoriei mondiale, care în curând va dispărea ştergând astfel şi vinovăţia ei. El tace pentru un scurt răgaz de timp, care pentru noi pare făcut din milenii. Şi judecă această ‚femeie’ doar cu tăcerea iubirii lui, o iubire care o copleşeşte cu haruri şi iertare.

În orice veac se ridică alături de ‚această femeie’ alţi acuzatori, care după aceea se risipesc de fiecare dată unul câte unul, începând de la cei mai în vârstă, pentru că nu s-a găsit niciunul fără de păcat. La sfârşit, Domnul va rămâne singur cu această femeie. Atunci, o va ridica de la pământ, o va privi în faţă pe Mireasa lui infidelă şi o va întreba: ‚Femeie, unde sunt cei care te acuzau? Nimeni nu te-a condamnat?’. Şi ea, cu o inexprimabilă părere de rău şi adâncă umilinţă, va răspunde: ‚Nimeni, Doamne’. Va rămâne surprinsă şi chiar tulburată de faptul că niciunul, dar chiar niciunul, nu a îndrăznit să o facă.

Atunci, Domnul va păşi spre ea, spunându-i: ‚Nici eu nu te condamn’. Îi va aşeza un sărut pe frunte, susurându-i, încă o dată: ‚Mireasa mea, Biserica mea!’

(Karl Rahner, Biserica celor păcătoşi, scriere din 1947 publicată în Nuovi saggi, vol. I, Ed. Paoline, Roma 1968, pp. 440-441).

Schimbarea vietii: metamorfoza luminii

S-ar spune că Postul Mare nu întrerupe stilul de viaţă de dinainte. Pentru unii, indiferenţa şi uşurătatea continuă fără a se simţi deranjate. Pentru alţii, Postul pare să fie un carnaval religios în care-şi pun pentru o vreme masca pocăinţei. Apoi, urmează pentru toţi sărbătoarea ramurilor înmugurite, cu îmbulzeală de popor, iar în fine, ne spunem „Paşte Fericit” atât de convenţional încât mai mult ne îndepărtăm de la ceea ce Paştele înseamnă şi celebrează cu adevărat.

Pentru ca acestea să nu se verifice, cel puţin pentru o parte dintre noi, Biserica ne prezintă în această duminică de Post episodul Schimbării la Faţă a lui Isus, care stă de vorbă cu Moise şi Ilie despre „plecarea sa, care avea să se împlinească la Ierusalim” (Luca 9, 31). Vorbeau despre moartea şi învierea sa, pentru că acesta este „exodul” creştin, aceasta este inima sărbătorilor pascale. Evanghelistul Luca, asemeni unui dascăl iscusit, ne pune în faţă o observaţie foarte interesantă pentru noi: pe când cei trei „schimbaţi la faţă” vorbeau despre misterul pascal, „Petru şi însoţitorii săi erau toropiţi de somn” (v. 32). Este somnul religios al celor pe care niciun clopot n-ar fi în stare să-i trezească, nici măcar gongul judecăţii universale...

Nu se va trezi oare nici unul? Biserica speră că unii se vor trezi, cel puţin din rândul celor care merg la Sf. Liturghie. De aceea a pus la începutul Postului Mare pagina despre Schimbarea la Faţă a lui Isus, ca o invitaţie adresată tuturor creştinilor de a se lăsa schimbaţi de Dumnezeu în lumina lui Cristos. Trei sunt cei „schimbaţi” la faţă pe munte: mai întâi Isus, „Fiul lui Dumnezeu, cel ales” (v. 35), dar alături de El şi schimbaţi asemenea lui se află Moise şi Ilie. Evanghelia ne spune că ei au apărut în „măreţie” (doxa) iar în ce-l priveşte pe Moise, după cum ne spune cartea Exodului, pe faţa lui se observă o reverberare a Slavei lui Dumnezeu (Exod 34, 29-35).

Sfântul Paul, care a meditat îndelung despre lumina care strălucea pe faţa lui Moise după colocviul său cu Dumnezeu pe muntele Sinai, scrie că era vorba, totuşi, de o măreţie „trecătoare”, care încet încet s-a stins. O lumină durabilă, în schimb, străluceşte pe chipul creştinilor care, după ce l-au primit pe Duhul lui Cristos, reflectă ca într-o oglindă chipul lui Cristos (a se citi splendidul dar greul pasaj din 2 Corinteni 3,7-18).

Era oare un idealist, Sfântul Paul? El transmite convingerea că toţi creştinii reflectă pe chipul lor chipul lui Cristos în mod „netrecător”, că toţi sunt în şi trăiesc metamorfoza luminii lui Cristos într-o lume pătrunsă de întuneric. Dar nu, Sfântul Paul nu era idealist, cunoaşte preabine condiţia Bisericii timpului său, după cum rezultă cu uşurinţă din corpul scrisorilor sale.

Sfântul Paul însă era un părinte de comunităţi, un dascăl de credinţă şi ştie, deci, că ţelul vieţii creştine este schimbarea omului în Cristos, transfigurarea lui în Domnul. Dacă nu ţinem cont de această ţintă, nu există itinerarii creştine care să reziste şi în gol se învârt credincioşii alături de păstorii lor, atunci când la reuniuni şi cateheze se încing la discuţii interminabile despre sfidările lumii şi modul de a le răspunde. Tot ceea ce nu ajută la metamorfoza omului în Cristos, se dovedeşte un balast inutil. Teologul german Jürgen Moltmann scria într-o carte (Izvorul vieţii, 1988) că în ultimele decenii „omul a încheiat câteva pacte tragice cu moartea”, după cum se observă din multele dictaturi şi genociduri care au însângerat secolul XX, iar misiunea creştinilor este să rupă aceste alianţe dramatice. Vom reuşi numai în măsura în care vom purta în noi chipul lui Cristos, în măsura în care viaţa noastră va fi tot mai mult viaţa sa, când vom fi în stare să spunem, cu frică şi cutremurându-ne, asemeni Sf. Paul (cf Galateni 2,20): „trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.

Pe calea Crucii

Am văzut cu ochii noştri
Ceea ce n-am fi dorit să vedem niciodată!

Omul care pe nimeni n-a judecat,
Iată-l condamnat!

Omul pe care nu l-am fi lăsat niciodată,
Acum a rămas singur!

Omul pe care l-am căutat îndelung,
Noi nu l-am iubit!

Omul pe care nu noi l-am creat,
Noi l-am dat la moarte!

S-a născut între noi.
A trăit ca noi.
Unul dintre noi
L-a trădat!

A fost răstignit pe Cruce
De omul pe care-l iubea,
Şi după ce a iertat, a murit.

„Iată Omul!”

În amintirea Pătimirii tale,
Noi îţi cerem iertare, Doamne,
Pentru fiecare din fraţii tăi
Pe care noi l-am lăsat să moară singur.

Omul Crucii,
Noi te rugăm,
Fiul şi Fratele nostru,
Noi în Tine sperăm!

În amintirea Morţii tale,
Noi îţi cerem curaj, Doamne,
Atunci când darul iubirii
Ne va cere să suferim singuri!
(text: P. Sequeri)

Duminica biruintei asupra ispitelor

Prima duminică din Postul Mare ne pune în faţă realismul ispitelor prin care Cel rău încearcă să-l abată pe Mântuitorul nostru Isus Cristos de la planul mântuirii. Centralitatea paginii evanghelice (Luca 4,1-13) este pregătită în prima lectură de „crezul” părinţilor lui Israel (Deuteronom 26, 4-10) şi completată în a doua lectură cu mărturisirea de credinţă din Scrisoarea către romani (10, 8-13).

La începutul vieţii sale publice, Isus a fost dus de Duh în pustiu timp de patruzeci de zile. Potrivit tradiţiei, s-a retras în zona deşertului de la Ierihon. Pustiul, în perspectiva biblică, mai mult decât solitudine şi tăcere absolută, evocă mai degrabă luptă şi convieţuire austeră cu natura, creaţia lui Dumnezeu. Aici, omul este redus la esenţial, îşi pierde adjectivele şi vanitatea de fiecare zi, pentru a se orienta spre puţinul necesar: apa, hrana, drumul cel bun, adăpost în faţa soarelui, vieţuirea. Postul Mare vrea dă ne conducă astfel în pustiul spiritului pentru a redescoperi esenţialul vieţii creştine, pentru a ne da seama că, de fapt, avem nevoie cu adevărat de foarte puţine: de Dumnezeu, de Cuvântul său, de iubirea sa.

De la reflecţia asupra ispitirilor lui Cristos, Biserica ne îndeamnă să medităm despre ispitirile noastre de toate zilele, mai mult, la ispita noastră cea mai mare. Care este aceasta? Învierea lui Cristos şi a noastră nu cunoaşte alt drum decât cel care trece prin pustiu. În realitate, altă cale nu există, chiar dacă Diavolul încearcă să demonstreze contrariul. Ispita, oricare ispită, constă în a ne amăgi că poate exista o alternativă, că mai sunt şi alte căi în afară de cărarea extrem de grea în care şi-a întipărit urmele însuşi Mântuitorul nostru. Oricare ispită este seducţia scurtăturii, a drumului uşor, a aşa numitei „normalităţi” construită pe clasicul „aşa face toată lumea”.

În lumina Evangheliei de astăzi, aşadar, ne dăm seama cât de uşor e să ne abatem de la drumul lui Cristos. Astfel, este ispită să ceri ca pietrele să se transforme direct în pâine, fără a mai trece prin osteneala omului, evitând obligaţiile de dreptate şi frângerea pâinii din mâinile noastre cu cei nevoiaşi. Este ispită foamea de senzaţional, refuzând confruntarea zilnică şi istovitoare cu glasul lui Dumnezeu care răzbate prin Cuvântul său. Este ispită să ne aşezăm pe noi înşine în locul care revine numai lui Dumnezeu, sau să-l înlocuim pe Dumnezeu cu lucruri: banii, puterea, succesul, aplauzele, bunăstarea, profesia sau - de ce nu? – cu prestigiul personal, al familiei, al Bisericii, etc...

„Cine nu e ispitit, nu e mântuit”, ne spune sfântul Anton cel Mare.

Pe masa altarelor noastre îl primim pe Biruitorul asupra satanei, pe Cel care ne-a învăţat să-i cerem Tatălui darul Duhului Sfânt şi harul de a nu cădea în ispită. El este Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu şi care pentru noi s-a făcut trup, hrană, băutură spirituală, Euharistie şi Nemurire. Fecioara Preacurată ne conduce şi ne ajută să-l cunoaştem tot mai mult. Cunoscându-l, să-l iubim iar iubindu-l, să-l imităm în exemplul său de fidelitate faţă de Tatăl şi faţă de aproapele.

O săptămână biruitoare şi binecuvântată!

Gustul schimbarii

Am început ieri Postul Mare. Aş fi tentat să spun „am început din nou Postul Mare”, lăsând astfel să vorbească vocea obişnuinţei, dar cred că e mai aproape de adevăr faptul că „am început un nou Post Mare”, pentru că Postul Mare nu e niciodată la fel. Într-un fel trăiam acest timp acum 10 ani, şi cu siguranţă altfel va fi, cu voia Domnului, peste 20 de ani.

Nu e uşor să învingem stereotipul care ne face să credem că ritualitatea timpului sacru este încremenită, monotonă şi lipsită de surprize. Am auzit de atâtea ori cuvintele „convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, încât le lăsăm să cadă în gol. La cateheza audienţei generale de ieri, Benedict al XVI-lea a îndemnat credincioşii la începutul itinerariului pre-pascal să prindă întocmai „noutatea surprinzătoare” care se descătuşează din invitaţia la convertire. Această chemare dezvăluie şi în acelaşi timp denunţă „superficialitatea facilă care marchează de multe ori modul nostru de a trăi”. Papa a evidenţiat că adevărata convertire înseamnă să schimbi direcţia vieţii, nu doar o mică ajustare ci o inversare de direcţie în cel mai larg sens al cuvântului:
„Convertirea înseamnă să mergi împotriva curentului, iar 'curentul' este stilul de viaţă superficială, incoerent şi iluzoriu, care adesea ne târăşte, ne domină şi ne face sclavi ai răului sau oricum prizonieri ai mediocrităţii morale. Prin convertire, în schimb, ţintim spre măsura înaltă a vieţii creştine, ne încredinţăm Evangheliei vii şi personale, care este Cristos Isus”.

Miercurea Cenuşii înseamnă, de fapt, startul unei călătorii spre o viaţă nouă. Postul Mare, la urma urmei, este o ofertă. Fiecare dintre noi ajunge la un moment în care nu mai suportă să meargă înainte cu aceleaşi probleme şi aceleaşi greşeli, nutrind în repetate rânduri aspiraţia ascunsă la o schimbare a vieţii. Fiecare are dreptul la un salt calitativ, o „promovare”, o creştere pe scara existenţei. Problema cea mai frecventă e că aşteptăm această schimbare din partea altora, nu de la noi înşine. Uneori ne dăm seama şi încercăm să trecem de la persoana a treia plural la prima singular. Nu ei, ci eu! Pînă când, după încercări repetate, experienţa ne ajută să înţelegem că singuri nu reuşim: forţa voinţei se impune pentru o perioadă scurtă, dar apoi ne pierdem în meandrele obligaţiilor şi uităm de criteriile pe care ni le-am impus. Harul lui Dumnezeu, în schimb, ne dă capacitatea de a începe bine şi a persevera pe drumul creşterii noastre astfel încât ceea ce cândva părea imposibil, cu sprijinul său devine uşor, plăcut şi durabil.

Gestul liturgic al punerii cenuşii pe cap ne-a ajutat să vedem cu ce bagaj pornim la drum: fragilitatea tipică oricărei creaturi, greşelile personale, caracterul comunitar al itinerariului, nerăbdarea firească în faţa încercărilor, speranţa de a nu avea accidente, etc... Dar pentru reuşita oricărei călătorii trebuie să nu uităm un lucru, o banalitate s-ar putea spune, dar e un lucru esenţial: destinaţia, încotro ne îndreptăm.

Călătoria Postului Mare se încheie în faţa singurului mormânt gol din istoria omenirii. Cel răpus de răutatea oamenilor şi aşezat într-un mormânt rece, a fost înviat de bunătatea divină prin Duhul iubirii. Învierea lui Cristos poate fi şi învierea noastră? Nu e uşor să-l facem să moară pe "omul cel vechi" din noi, legat de păcat, pentru a-l ajuta să se nască pe "omul cel nou", transformat de harul lui Dumnezeu. Dar e sigur că Dumnezeu vrea să răspundem pozitiv, prin vorbe dar şi prin fapte. Până la Paşti mai sunt încă 39 de zile. Aşadar, „călătorie” plăcută!

L-am văzut pe Petru

Episcopii catolici din România se află în aceste zile la Roma pentru a efectua tradiţionala vizită la Succesorul lui Petru. Semnul comuniunii cu Benedict al XVI-lea a fost întărit şi mai mult prin prezenţa seminariştilor de la Iaşi la audienţa generală de miercuri, în aula Paul al VI-lea. Eram împreună cu ei. Întâlnirea cu Papa a fost încadrată de participarea a peste nouă mii de pelerini din întreaga lume, în mare parte catolici precum şi câteva grupuri de alte confesiuni creştine. Dar emoţiile seminariştilor au atins cote stelare când Sfântul Părinte i-a salutat direct în limba română. Iată aici salutul adresat de Episcopul Romei:

„Salut cu afecţiune studenţii teologi de la Seminarul Mare din Iaşi, însoţiţi de educatorii lor. Iubiţi prieteni, redescoperiţi darul urmării lui Cristos, aderând mereu, cu ajutorul său, la voinţa Tatălui. Pregătiţi-vă sub aspect spiritual, teologic şi pastoral să îndepliniţi în mod temeinic viitorul vostru minister în contextul societăţii de astăzi în mare parte secularizată. Vă însoţesc cu rugăciunea mea şi vă binecuvântez din inimă”.

Studenţii seminarişti şi preoţii formatori au răspuns la salutul Papei cântâdu-i în latină şi română „Vivat! La mulţi ani!” şi fluturând steagurile României.

Sfântul Părinte ne-a salutat apoi cu un gest de mare căldură părintească, în semn de apreciere pentru rugăciunea şi prezenţa noastră: şi-a împreunat mâinile şi aproape că s-a înclinat spre noi, în semn de gratitudine, apoi, s-a îndreptat cu aceeaşi atitudine spre episcopii români prezenţi la audienţă: IPS Ioan Robu, PS Petru Gherghel, PS Aurel Percă şi PS Anton Coşa. La rândul lor, episcopii au răspuns la gestul Papei cu o uşoară înclinare a capului după care s-au îndreptat şi ei spre noi pentru a ne mulţumi şi încuraja.

Entuziasmul şi emoţiile au îmbujorat vizibil chipurile preoţilor şi ale viitorilor preoţi de la Iaşi, iar salutul Papei în limba româna a umezit ochii multora dintre noi. „Petru” zilelor noastre ne-a vorbit în limba noastră, ne-a întărit în credinţă şi ne-a mulţumit sufletele cu lumina binecuvântărilor sale. Şi noi, cei din al treilea mileniu, am retrăit convingerea Sfinţilor Părinţi din primele veacuri: Ubi Petrus, ibi Ecclesia - unde este Petru, acolo e Biserica.

Nonconformism

Unii spun cu emfază: "Nu-mi plac frazele standard". Sărmanii! Chiar printr-o înaltă proclamaţie de originalitate, nu fac decât să preia una din cele mai conformiste fraze... standard.

Prezentarea Domnului la templu

În timpul liturgic al Naşterii Domnului am contemplat cu nesaţ taina prezentării Pruncului Isus la templul din Ierusalim şi modelul Maicii Domnului în ascultarea şi primirea Cuvântului.

La 2 februarie creştinii catolici şi ortodocşi celebrează aceeaşi taină din viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat dar, pe versantul catolic, în contextul diferit al actualei Zile mondiale a vieţii consacrate. Atenţia acordată de comunitatea creştină persoanelor consacrate în această zi nu este un gest de pură politeţe umană ci o recunoaştere publică a faptului că mântuirea lumii este strâns legată nu doar de raţiunea celui care gândeşte sau de mâinile celor care muncesc dar şi de genunchii celor care se roagă. Rugăciunea este, în cele din urmă, inima vieţii consacrate, rugăciunea dă rodnicia de care au nevoie atât efortul intelectual cât şi lucrarea mâinilor noastre.

Contextul în care Domnul ne-a chemat la viaţă şi în care suntem trimişi să vestim valorile spiritului, este unul în care cererea depăşeşte oferta, cu multe dorinţe subţiri şi puţine necesităţi autentice, cu triumful aparent al individualismului şi falimentul – să sperăm, tot aparent – al solidarităţii umane. Căutarea sensului şi schimbarea sensibilităţii contemporanilor noştri ne îndeamnă să ne întrebăm de ce viziunea creştină despre viaţă, om, familie, economie şi libertate, a rămas îngrădită în spaţiul de cult, în manuale şi reviste, dar nu a reuşit să inspire modele culturale de comportament, să influenţeze construcţia societăţii, să fie un imbold către marile idealuri. Este evident pentru mulţi că ceva nu a funcţionat şi continuă să nu funcţioneze.

Icoana liturgiei de astăzi, cu bătrânul Simeon care-l ţine în braţe pe Dumnezeu făcut om, ne aduce aminte încă o dată că Dumnezeu nu este o închipuire omenească. Şi ne îndeamnă să comunicăm mai bine frumuseţea şi fericirea de a fi ai lui Dumnezeu în întregime. Dacă această zi este dedicată în mod deosebit persoanelor cosacrate – călugări sau călugăriţe, fraţi sau surori – liturgia ne îndeamnă pe noi toţi, care am fost consacraţi prin botez, să fim în lume semănători de lumină şi bine, de speranţă şi curaj. Împreună cu El, lumina neamurilor, vom reuşi să dăm mediului în care trăim acel supliment de suflet, aşteptat atât de mult într-un timp în care criza a afectat nu doar economia dar chiar credinţa şi iubirea.

Fecioara Preacurată, Maica lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp Maica şi Sora Noastră în credinţă, să ridice rugăciunea noastră la tronul împărătesc al Inimii Divine şi să ocrotească paşii noştri de consacraţi ai Domnului.

Religia filmului Avatar

Am găsit o analiză interesantă a filmului Avatar, pe care v-o împărtăşesc şi vouă. Cine merge la acest film, e bine să ştie care-i substratul pe care se bazează acţiunea.
"Filmul lui James Cameron „Avatar” uneşte o tehnologie uimitoare, care poate fi admirată în cel mai înalt grad numai în 3D şi pe marele ecran, cu un subiect, de fapt, foarte simplu şi cu o ideologie discutabilă.

Aşa zişii „Na’vi”, locuitorii paşnici ai planetei Pandora atacaţi de mercenari de pe Pământ plătiţi de o companie multinaţională, sunt o metaforă evidentă a celor pe care noi îi numim „diferiţi”. Iar mesajul este că „cei diferiţi” sunt întotdeauna şi în orice caz mai buni decât noi. Dacă ar fi vorba doar de o critică a aşa numitului „turbocapitalism” al multinaţionalelor, care nu respectă suficient cultura şi mediul înfonjurător, n-ar fi nimic de obiectat. Dar, după cum au observat deja mulţi critici creştini din Statele Unite, dă de gândit faptul că superioritatea morală a populaţiei „Na’vi” provine din religia lor, pe care spectatorul este îndemnat să o admire şi să şi-o însuşească.

Filmul ne transmite ideea că această religie este superioară celei pe care o împărtăşesc pământenii pentru că nu dezbină ci uneşte, pentru că nu e dualistă ci monistă, nu face deosebire dintre Creator şi creatură, pentru că se închină lui Eywa, Mama sau Totul, un fel de raţiune colectivă a universului, prezentată drept o reţea foarte densă de conexiuni. Toate se află în legătură cu toate, iar şamanele Na’vi săvârşesc minuni, inclusiv vindecări, pentru că reuşesc să pătrundă în aceste linii de legătură şi să intre în comunicare cu Eywa. Numele clasic al acestei religii, nefolosit în filmul lui Cameron, este panteismul, dar e vorba de un panteism modificat în sos ecologist şi New Age. Referinţa la New Age este evidentă şi convingătoare mai mult decât ipoteza – care în India a ajuns chiar pe prima pagină a ziarelor – care vede în religia populaţiei Na’vi o variantă nu prea schimbată a hinduismului. Expresia „New Age” arată cu toate acestea un gen, nu o specie. Grupurile New Age sunt foarte numeroase şi prezintă o mare diversitate între ele.

Cine cunoaşte câtuşi de puţin acest domeniu nu poate să nu observe că grupul New Age care se apropie cel mai mult de ideile populaţiei Na’vi nu are legătură cu Statele Unite ci cu Italia, cu provincia oraşului Torino. Este la Damanhur, centrul „acvarian” fondat de Oberto Airaudi în 1976 în Valchiusella, localitate renumită pentru impunătorul său templu subteran şi care, oricât de mult „cetăţenii” săi – după cum preferă să fie numiţi – resping această etichetă, ei alcătuiesc cea mai mare comunitate New Age din lume. Ipoteza că regizorul Cameron s-ar fi inspirat din comunitatea de la Damanhur nu este peregrină. Cărţile şi materialele video în engleză despre Damanhur sunt foarte răspândite în circuitul New Age american iar istoria templului subteran pe care comunitatea a reuşit să-l ţină în mod incredibil în secret pînă în 1992, a fascinat şi marile ziare. Asemănările sunt surprinzătoare. La fel ca templul subteran de la Damanhur, centrul de putere şi spiritualitate al populaţiei Na’vi este ascuns, într-un copac enorm.

Asemeni damanhurienilor, şi Na’vi vorbesc o limbă sacră, a cărei folosire atât în filmul lui Cameron cât şi la Damanhur, ajută la marcarea diferenţei faţă de cei care nu sunt membri ai comunităţii. Atât Na’vi cât şi cetăţenii din Damanhur subliniază valoarea apartenenţei la un popor care nu se formează pe bază etnică ci iniţiatică şi voluntară, după cum dovedeşte cazul însuşi al protagonistului din film. Damanhurienii se salută între ei, recunoscând comuniunea profundă care domneşte asupra lor, folosind cuvintele „Cu tine!”, nu obişnuitul „Bună ziua!”. La fel fac şi Na’vi, spunând „Te văd!”. La Damanhur, fiecare credincios stabileşte o legătură specială, bilaterală, cu un animal, al cărui nume îl va purta după aceea. Între Na’vi, fiecare războinic sau războinică devine ca atare alegând un animal înaripat de călărit şi de care sunt aleşi la rândul lor.

Cetăţeanul de la Damanhur, scrie fondatorul Airaudi, devine „o picătură conştientă de sine şi de toate celelalte picături care formează marea Fiinţei”. Populaţia Na’vi ar fi de acord cu acest lucru. Atât Na’vi cât şi damanhurienii au o credinţă panteistă într-un mare Tot în care orice manifestare a naturii şi a vieţii este în legătură cu toate celelalte. La fel ca Na’vi, damanhurienii caută să interacţioneze cu aceste conexiuni, inclusiv prin folosirea unor simboluri speciale, dobândind, după spusele lor, rezultate importante chiar şi în domeniu terapeutic. Se înţelege, în Statele Unite şi alte părţi, neîncrederea Bisericilor şi a comunităţilor creştine, pentru care panteismul şi negarea diferenţei ontologice dintre Creator şi creaţie sunt duşmanii de veacuri dar care astăzi revin prin intermediul New Age. Noua religie hollywoodiană nu are o origine îndepărtată, ci una chiar foarte aproape de noi, la Valchiusella” (Massimo Introvigne, cotidianul italian Avvenire, 30 ianuarie 2010).

Un vers pe zi

"Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer".

"Ce vers!", exclamă creştinul din mine. În doar unsprezece silabe este cuprins un întreg program de viaţă.

Cine ni-l oferă? Cine altul decât Eminescu, din tabloul dramatic "Mureşanu".

Toma, cel credincios

Azi, 28 ianuarie, comemorarea Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), călugăr dominican, învăţător al Bisericii cinstit cu titlul de „doctor angelicus”. La 7 martie 1274 lumina geniului şi a sfinţeniei sale răspândea ultimele raze. Înainte de a primi pentru ultima oară Sfânta Împărtăşanie, pe patul de moarte şi-a reînnoit mărturisirea de credinţă spunând: „Cu bucurie Te primesc pe Tine, preţul mântuirii sufletului meu. Din iubire faţă de Tine am studiat, din iubire am vegheat, din iubire am muncit. Te-am predicat pe Tine, Tu ai fost în centrul activităţii mele de profesor. N-am spus niciodată ceva împotriva Ta”. Aici găsim întreaga sa viaţă şi secretul activităţii sale.

Este şi un episod mai puţin cunoscut din viaţa acestui geniu al creştinătăţii din toate timpurile. După ce a scris lucrări de o importanţă nedepăşită şi a predat la cele mai mari universităţi ale Europei, călugărul dominican Toma de Aquino a intrat în ultimele luni de viaţă într-o ciudată muţenie, mai precis de la 6 decembrie 1273, după celebrarea Sfintei Liturghii. Din acea zi, cel admirat de toţi drept „magister theologiae” nu a mai scris nimic, nu a mai spus nimic. Pînă la moarte. Ce se întâmplase? Secretarului său, fratele Reginaldo, care îl întreba de ce nu reia scrisul pentru a completa Summa Theologiae, el răspunde simplu: „Nu mai pot. Tot ceea ce am scris mi se pare a fi paie în comparaţie cu ceea ce am văzut şi mi-a fost revelat”.

„Faţă de ceea ce am văzut, toate cuvintele mele mi se par a fi doar paie”. Pentru cine este chemat să vorbească despre Dumnezeu, în familie, la şcoală sau la altar, cuvintele Sf. Toma riscă să ne descurajeze. Dar comentează un bun cunoscător al gândirii tomiste, pr. Jean-Pierre Torrel: „Nu trebuie să înţelegem greşit cuvintele sale. Paiele, e adevărat, n-au nici o valoare în sine, dar să nu uităm totuşi că paiele poartă grâul. Aceasta este importanţa paielor, să ţină grâul şi să-l dăruiască tuturor”.

Chiar şi paiele cuvintelor noastre despre Dumnezeu au importanţa lor prin faptul că sunt purtătoare de grâu. Pentru un pământ roditor, desigur.

Ecumenismul, cruce si speranta

Suntem în Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor (18 - 25 ianuarie). Mai peste tot în lumea creştină se înalţă rugăciuni pentru a depăşi împreună dificultăţile de pe drumul unităţii. Forma cea mai înaltă este rugăciunea-împreună: apropiindu-ne împreună de Cristos, vom fi mai aproape unii de alţii.

La noi, rugăciunea pentru unitate între creştini se desfăşoară şi anul acesta pe un ton minor. Răbufnirile psihologice, ostilităţile umane, ispita autosuficienţei maschează un singur lucru: teama. E teama de a ne pune în discuţie, teama de purificare personală şi comunitară, teama de a ne ruga împreună, teama de a pierde prestigiul, etc... Or, teama nu este creativă pentru că-i lipseşte libertatea.

Dacă Biserica Catolică din România continuă rugăciunea pentru unitatea creştinilor cu acelaşi zel sau poate chiar mai mare decât în anii precedenţi, confraţii ortodocşi nu aarată o atitudine liniară în această privinţă. BOR pare să fie prinsă între ciocan şi nicovală: ştie preabine că la nivel pan-creştin nu-şi poate permite să rămână în izolare, dar la nivel local, practic şi pastoral, se lasă încorsetată de atitudinile care obstaculează dezideratul unităţii.

Dar, în fond, de ce trebuie să căutăm unitatea? Nu ne simţim bine aşa cum suntem? Ce rost are să înfruntăm dificultăţile care s-au sedimentat vreme de aproape un mileniu? Ieri, la audienţa generală de la Vatican, în prezenţa a mii de pelerini şi credincioşi din întreaga lume, Benedict al XVI-lea a abordat la cateheză tocmai acest subiect. Fără a trece cu vederea peste dificultăţile de ordin dogmatic şi pastoral, Papa relansa această întrebare:

„Dacă în faţa unei lumi care nu-l cunoaşte pe Domnul, care s-a îndepărtat de El sau care se arată indiferentă la Evanghelie, creştinii se prezintă neuniţi, mai rău, adesea unii împotriva altora, va fi credibil să-l vesteşti pe Cristos, unicul Mântuitor al lumii şi pacea noastră?”

Realitatea ne învaţă, ar trebui să ne înveţe că trebuie schimbat ceva. Europa îşi pierde credinţa, ateismul devine tot mai agresiv, valorile morale devin o vagă amintire, cu toţii ne lamentăm de degradarea coexistenţei sociale, iar noi ce facem? Chiar nu avem nici o responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în timpul nostru?

Dorinţa unităţii trebuie să aibă la bază dorinţa de a-l vesti lumii pe Cristos. Atâta timp cât nesocotim porunca Domnului, de a merge în lumea întreagă şi de a vesti Evanghelia (Matei 28, 18-20), putem sta liniştiţi în colţul nostru, fără să ne doară de mântuirea altora. Şi când vine ziua judecăţii ce vom spune? Dar dacă vrem cu adevărat să ascultăm de porunca Domnului, atunci cum să-l vesteşti în mod credibil atâta vreme cât însăşi vestitorii săi, creştinii, sunt dezbinaţi şi luptă unii împotriva altora?

Pînă să găsim atitudinea justă prin care să clarificăm aspectele dogmatice, se recere, cred, mai întâi, un efort de omenie şi de bun simţ, prin care să ne deschidem ochii în faţa lumii contemporane şi să vedem ce spune lumea despre noi, creştinii. Vom constata cu oarecare nedumerire că lumea, pur şi simplu, nu ne crede. Omul însetat de mântuire nu ştie ce să facă cu falsa noastră cuminţenie. Cumsecădenia călduţă şi miopia sufletească sunt boli mai grave decât cele trupeşti. Pur şi simplu, lumea râde de noi...

Greu este cuvântul acesta: „Oh, de ai fi cunoscut în ziua aceasta cele ce sunt spre pace! ... Vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi asedia din toate părţile, te vor face una cu pământul... pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale!” (cf Luca 19, 41-44). Cine poate sta liniştit, fiecare în pătrăţica sa, va regreta amarnic. Acesta este, însă, timpul vizitării, este timpul în care trăim noi, este timpul năzuinţei spre unitate. Nu ne rămâne decât să-l folosim cu înţelepciune.

Cu pianul la... inchisoare!

Noi îl avem pe Mutu. Italienii, pe Muti. Primul, e artist cu picioarele. Al doilea, cu mâinile. Unul pe stadioane, celălalt la operă. Al nostru cu balonul, al lor cu pianul sau mai des, cu bagheta de dirijor. Nu ştiu ce (mai) face Mutu în afara stadioanelor, dar am aflat ce face Muti în afara sălilor de concert: merge la închisori, cu pianul după el. Dacă era violonist, i-ar fi fost şi mai uşor, dar oricum, are cine să-l ajute pentru a căra pianul dincolo de zăbrele.

Am citit recent în ziarul „Avvenire”, cotidianul italian al Bisericii Catolice din Peninsulă, că Muti a dat un concert într-un penitenciar din apropiere de Milano. Renumitul director de orchestră a răspuns la invitaţia unui deţinut, care ascultase în libertate o înregistrare cu Riccardo Muti. I-a plăcut, şi-a luat inima în dinţi, a luat un pix şi o bucată de hârtie şi i-a scris lui Muti, invitându-l la penitenciar. În urmă cu câteva zile, răspunsul lui Muti, care pe 18 ianuarie, la întoarcere de la Paris şi înainte de a pleca la Chicago, a trecut de uşile institutului de pedeapsă.

„Şi în America voi cânta în penitenciare”, afirmă Muti pentru Avvenire. „N-am avut nici o ezitare să vin aici la voi”, le-a spus maestrul deţinuţilor care abia l-au văzut intrând în sala transformată în teatru, s-au ridicat în picioare şi l-au aclamat cu un entuziasm de nedescris. „Cred că ştiţi cine sunt din ceea ce scriu ziarele, dar în ziare sunt prezentat mereu drept ceea ce nu sunt”, se destăinuie. „Muzica poate fi înţeleasă de toţi pentru că nu exprimă concepte, ci se adresează inimii”. Şi când un tehnician stinge o parte din reflectoare pentru a crea atmosfera justă, reia: „Aprindeţi toate luminile, vreau să văd feţele lor”. Şi începe. Chopin. Îmi închipui ce emoţie trebuie să fi fost pentru ei să asculte într-un asemenea spaţiu tânguirile, veselia sau melancolia compozitorului polonez, într-un loc rupt de mersul vieţii obişnuite şi de scurgerea timpului, unde, pentru o clipă, nu răsună decât notele pianului. Multiplicate la infinit în ecoul lăuntric, asprimea inimilor dintr-un regim de detenţie se topeşte încet încet la căldura muzicii când line, când impetuoase, strecurată în mazurcile şi polonezele lui Chopin. Apoi, Schubert, „cel mai nefericit dintre toţi”, precizează maestrul, apoi Schumann, din nou un preludiu, o improvizaţie, un vals. Dintr-o dată se opreşte. Merge în publicul nemişcat şi-i priveşte în faţă: „Poate vă întrebaţi de ce vă vorbesc numai de oameni care au cunoscut nefericirea. Pentru că toţi oamenii mari au avut de suferit, dar au ştiut, unii dintre ei prin muzică, să transforme suferinţa în iubire”. Se întoarce la pian, şi mâinile încep să atingă tastele pianului din care răsuna o melodie de Crăciun, „La santa allegrezza”, un cântec popular care reface frumuseţea Ieslei de la Betleem şi transmite pe notele muzicii o rază din graţia cerească. Toţi aplaudă, se ridică în picioare. I-au spus că-l mai aşteaptă. Unul îi spune: „Dvs. aveţi nevoie de muzică pentru că vă dă viaţă, dar muzica are nevoie de Dvs. ca să prindă viaţă”. Muti dă mâna cu toţi: „Simt că eu trebuie să vă mulţumesc. Cântând pentru voi, simt că pot să dau ceva oamenilor. Înseamnă că vocaţia mea are un sens”.

Acum înţeleg de ce artiştii lor nu sunt de plastilină. Încă o dată se vede că gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după atenţia acordată celor vulnerabili, dispreţuiţi sau uitaţi. Să mai spun că Muti a fost seminarist catolic? De ce nu? Doar suntem în Anul Sacerdotal. Doar atât i-aş mai cere maestrului: bis!!!

Inainte de a-l sterge, verificati spam-ul

"Più tutto mi mancherà quaggiù, più troverò l’Unico necessario" (Charles De Foucauld).

M-am abonat acum câteva luni la pagina online a unei edituri italiene de spiritualitate pentru a fi informat la timp in privinta unor publicaţii care mă interesează. Ştiam că e o editură serioasă drept care nu-mi era teamă să-mi pun la dispoziţie adresa e-mail şi câteva date despre sfera mea de interes. Ce-ar fi putut să facă cu datele mele? Cel mult să le dea unor părţi terţe care să mă bombardeze cu nelipsitele oferte farmaceutice – ştiţi voi care – sau cu bilete reduse pentru o croazieră de neuitat în cele mări şi ţări. Trebuie să spun că încrederea mea nu a fost trădată. Dimpotrivă, înainte de Crăciun am avut o dată curiozitate de a afişa mesajele din spam înainte de a le şterge. De obicei, cer să fie eliminate fără a mă uita la ele. Nu mică mi-a fost surpriza când am văzut două mesaje de la editura cu pricina, intitulate „la citazione del giorno”. De atunci, am mutat expeditorul în categoria poştei normale. Într-una din zile am primit fraza de mai sus a lui Charles de Foucauld. Un adevărat deliciu. Nu ştiu cum o fi fost exprimată în franceză, dar sună bine şi în italiană. Pentru o versiune fidelă în româneşte cred că cel mai bine ar fi în felul următor: „Cu cât totul îmi va lipsi mai mult aici pe pământ, cu atât mai uşor îl voi găsi pe Singurul necesar”.

Voind să explicitez, cu riscul de a diminua efectul imediat al expresiei, s-ar putea spune că „în măsura în care toate îmi vor lipsi mai mult, cu atât mai mult îl voi găsi pe Unicul necesar” sau „pe măsură ce totul îmi va lipsi, voi rămâne cu Singurul necesar”.

Privind retrospectiv la viaţă, descopăr – şi nu cred că sunt o excepţie – momente în care realităţile de fiecare zi din jur începeau încet încet să se retragă. Lucruri, persoane, activităţi, preferinţe, gusturi, afecţiuni, legăturile umane, etc... – erau într-o continuă mişcare descendentă. Despărţirea intervenea în momentele când apăreau diferenţele de opinii, opţiunile religioase, divergenţele cu privire la modul de a trăi, anumite atitudini din partea celorlalţi. Uneori, ieşeau din viaţa mea lent, ca picăturile dintr-un ţurţure de gheaţă, alteori, ca un tornado cu furia lui distrugătoare, pentru a lăsa în urmă doar ruinele fărâmiţate a ceea ce cândva mi se părea o cetate înfloritoare. Din fericire, constantele vieţii au rămas aceleaşi, drept care, unele dispăreau, dar altele apăreau în locul lor. Însă Unul singur nu s-a schimbat niciodată. El, prietenul fidel, credincios făgăduinţelor sale, stânca neclintită şi zidul de apărare în spatele căruia îmi găseam întotdeauna salvarea şi speranţa. Monoteismul credinţei nu este decât o propedeutică pentru monoteismul iubirii. Dinţi avem mai mulţi, două mâini, două picioare, doi ochi, doi plămâni, dar inima, inima este una singură. Nu poţi să iubeşti pe toţi în acelaşi fel. Inima omului este făcută pentru o singură mare iubire, spunea Sf. Ioan Gură de Aur. Când începe să simtă marea iubire, iubirea lui Dumnezeu, toate celelalte iubiri pot să fie sau să nu mai fie, poţi trăi şi într-un pustiu, ca Charles de Foucauld, pentru că nimic nu se compară cu forţa de gravitaţie a iubirii lui Dumnezeu. Important este să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Toate celelalte, ni se vor da pe deasupra, dar cum vrea El, nu cum vrem noi.

Într-adevăr, se merită să ne mai uităm în mesajele din spam. Uneori s-ar putea să aştepte o supriză care-ţi umple viaţa.

De ce Catolicii şi Evreii colaboreaza

Într-un timp de ostilitate între religii, de abuzare a Numelui lui Dumnezeu pentru tot felul de atrocităţi inumane, de răbufnire a fundamentalismului religios, Biserica Catolică a scris ieri o nouă pagină de dialog între religii prin vizita papei Benedict al XVI-lea la Sinagoga din Roma. Din câte cunoaştem, este al treilea papă care vorbeşte Evreilor într-o sinagogă, după venerabilul Ioan Paul al II-lea (1986) şi Sfântul Petru (sec.I).

În pofida polemicilor din ajun, amplificate unilateral în mass-media, cuvântul Pontifului Roman s-a bucurat de o primire extraordinar de sinceră, după cum dovedesc şi numeroasele aplauze din partea audienţei, care au întrerupt de mai multe ori discursul. Polemicile trec, gestul rămâne. Iată mai jos, preluate de pe pagina Redacţiei Române Radio Vatican, fragmente mai semnificative din Discursul Papei la Sinagoga din Roma:

„Cu sentimente de vie cordialitate mă aflu în mijlocul vostru pentru a vă manifesta stima şi afecţiunea pe care Episcopul şi Biserica Romei, precum şi întreaga Biserică Catolică, le nutresc faţă de această Comunitate şi faţă de Comunităţile ebraice din întreaga lume”.

„Învăţătura Conciliului Vatican al II-lea a reprezentat pentru Catolici un punct ferm la care să se raporteze constant în atitudinea şi raporturile cu poporul evreu, marcând o nouă şi importantă etapă. Evenimentul conciliar a dat un impuls decisiv la angajamentul de a parcurge un drum irevocabil de dialog, fraternitate şi prietenie, un drum care a cunoscut aprofundări şi s-a dezvoltat în aceşti patruzeci de ani, prin paşi importanţi şi gesturi semnificative” (...).

„Totodată, Biserica nu a evitat să deplângă lipsurile unor fii şi fiice ale ei, cerând iertare pentru tot ceea ce a putut să sprijine într-un anumit fel plăgile antisemitismului şi anti-iudaismului. Fie ca aceste plăgi să se vindece pentru totdeauna!”

„Trecerea timpului ne permite să recunoaştem în secolul douăzeci o epocă cu adevărat tragică pentru omenire: războaie sângeroase care au semănat distrugere, moarte şi durere cum nu s-a văzut niciodată înainte; ideologii teribile care au avut la rădăcina lor idolatria omului, a rasei, a statului şi care au făcut ca încă o dată fratele să-şi ucidă fratele. Drama singulară şi tulburătoare a Shoah-ului reprezintă, într-un anumit fel, culmea unui drum de ură care se naşte când omul uită de Creatorul său şi se pune pe sine în centrul universului. După cum spuneam la vizita de pe 28 mai 2006 în lagărul de concentrare de la Auschwitz, a cărei amintire este încă adânc întipărită în memoria mea, "potentaţii Celui de al Treilea Reich voiau să elimine poporul evreu în totalitatea sa" şi, în cele din urmă, "prin exterminarea acestui popor, voiau să-l ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe Sinai a stabilit criteriile orientative ale umanităţii care rămân valabile în veci".

Cum să nu amintim în acest loc Evreii romani care au fost târâţi din aceste case, în faţa acestor ziduri, şi au fost ucişi la Auschwitz printr-o durere sfăşietoare? Cum e posibil să uităm feţele lor, numele lor, lacrimile, disperarea atâtor bărbaţi, femei şi copii? Exterminarea poporului Legământului lui Moise, mai întâi anunţată şi apoi programată şi realizată sistematic în Europa sub dominarea nazistă, a cuprins în mod tragic în acea zi şi Roma. Din nefericire, mulţi au rămas în indiferenţă, dar mulţi, inclusiv în rândul Catolicilor italieni, sprijiniţi de credinţă şi de învăţătura creştină, au reacţionat cu curaj, deschizându-şi braţele, deseori cu riscul vieţii, pentru a-i ajuta pe Evreii vânaţi şi fugitivi, meritându-şi astfel o gratitudine perenă. Şi Scaunul Apostolic a desfăşurat o activitate de ajutorare, deseori ascunsă şi discretă. Memoria acestor evenimente trebuie să ne sprijine să întărim legăturile care ne unesc pentru ca să crească tot mai mult înţelegerea, respectul şi primirea”.

„Apropierea noastră şi fraternitatea spirituală îşi găsesc în Biblia Sacră – în ebraică Sifre Qodesh sau "Cărţile de Sfinţenie" – fundamentul lor cel mai solid şi peren, pe baza căruia suntem puşi mereu în faţa rădăcinilor noastre comune, a istoriei şi a bogatului patrimoniu spiritual pe care-l împărtăşim împreună (...).

„Numeroase pot fi implicaţiile care decurg din moştenirea comună a Legii şi a Profeţilor. Aş dori să amintesc câteva: mai întâi, solidaritatea care uneşte Biserica şi poporul evreu "la nivelul însuşi al identităţii" lor spirituale şi care oferă Creştinilor oportunitatea de a promova "un reînnoit respect pentru interpretarea ebraică a Vechiului Testament"; centralitatea Decalogului ca mesaj etic comun de valoare perenă pentru Israel, pentru Biserică, cei care nu cred şi întreaga umanitate; angajamentul de a pregăti sau realiza Împărăţia Celui Preaînalt prin "atenţia faţă de creaţia" încredinţată de Dumnezeu omului ca să o cultive şi să o păzească în mod responsabil (cfr Geneză 2,15)”.

„În acest sens, sunt diferite, domeniile de colaborare şi de mărturie. Aş dori să amintesc trei, deosebit de importante pentru timpul nostru. Cele "Zece Cuvinte" cer să fie recunoscut unicul Domn, împotriva ispitei de a-şi construi alte divinităţi, de a-şi face viţei de aur. În lumea noastră, mulţi nu-l cunosc pe Dumnezeu sau îl consideră superfluu, fără relevanţă pentru viaţă. Au fost făcute astfel alte şi noi divinităţi la care omul se închină. Retrezirea în societatea noastră a deschiderii faţă de dimensiunea transcendentă, mărturisirea unicului Dumnezeu, este un serviciu preţios pe care Evreii şi Creştinii îl pot oferi împreună.

Cele "Zece Cuvinte" cer respectul, ocrotirea vieţii, împotriva oricărei forme de injustiţie şi asuprire, recunoscând valoarea oricărei persoane umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De câte ori, în orice parte a pământului, din apropiere sau depărtare, sunt încălcate încă demnitatea, libertatea, drepturile fiinţei umane! A mărturisi împreună valoarea supremă a vieţii împotriva oricărui egoism, înseamnă a oferi o importantă contribuţie pentru o lume în care să domnească dreptatea şi pacea, acel "Shalom" dorit de legislatorii, profeţii şi înţelepţii lui Israel.

Cele "Zece Cuvinte" cer să fie păstrate şi promovate sfinţenia familiei, în care acel "da" personal şi reciproc, fidel şi definitiv al omului şi al femeii, deschide spaţiul pentru viitor, pentru umanitatea autentică a fiecăruia, şi se deschide în acelaşi timp la darul unei noi vieţi. A mărturisi că familia continuă să fie celula esenţială a societăţii şi contextul de bază în care se învaţă şi se practică virtuţile umane, este un serviciu preţios de oferit la construcţia unei lumi mai umane”.

„În această direcţie putem face noi paşi împreună, conştienţi de diferenţele care sunt între noi, dar şi de faptul că dacă vom reuşi să unim inimile noastre şi mâinile noastre pentru a răspunde la chemarea Domnului, lumina sa se va apropia mai mult pentru a ilumina toate popoarele pământului”.

„Creştinii şi Evreii au o mare parte din patrimoniul spiritual în comun, se roagă aceluiaşi Domn, au aceleaşi rădăcini, dar rămân adesea necunoscuţi unii altora. Ne revine nouă, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, să lucrăm pentru ca să rămână întotdeauna deschis spaţiul de dialog, de respect reciproc, de creştere în prietenie, de mărturie comună în faţa provocărilor timpului nostru, care ne invită să colaborăm pentru binele umanităţii în această lume creată de Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Îndurător”.

„Cer de la Domnul darul preţios al păcii în întreaga lume, mai ales în Ţara Sfântă. În pelerinajul meu, din luna mai anul trecut, la Ierusalim, am cerut la Zidul Templului de la Cel care poate totul: «Trimite pacea ta în Ţara Sfântă, în Orientul Mijlociu, în toată familia umană; mişcă inimile celor care invocă Numele tău ca să parcurgă cu smerenie calea dreptăţii şi a compasiunii» (12 mai 2009). Înalţ din nou către El mulţumirea şi preamărirea pentru această întâlnire a noastră, cerându-i să întărească fraternitatea noastră şi să facă mai trainică înţelegerea dintre noi”.

La încheiere, Papa a citit în ebraică psalmul 116 (117): «Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, preamăriţi-l, toate popoarele. Căci mare este îndurarea lui asupra noastră,şi adevărul Domnului rămâne întotdeauna». Aleluia!

Benedict al XVI-lea la sinagoga din Roma

Sfântul Părinte va efectua astăzi după amiază o vizită istorică la Sinagoga din Roma. Nu este prima dată in timpul pontificatul său, când trece pragul unui lăcaş de cult ebraic: în toate vizitele sale apostolice, atunci când exista la nivel local o comunitatea ebraică, a acordat un spaţiu special pentru a-i primi în audienţă specială şi a-i saluta personal. Aşa a fost la Köln, în Germania (august 2005), şi la fel a făcut la New York, în Statele Unite (aprilie 2008).

Aşadar, la 24 de ani de la vizita nu mai puţin istorică, a papei Ioan Paul al II-lea la Sinagoga din Roma, astăzi Benedict al XVI-lea va continua firul dialogului şi al prieteniei cu Ebraismul printr-o vizită îndelung aşteptată şi pregătită. Câteva zile înainte de această vizită, precedată ca de obicei, de nelipsitele polemici, Papa a trimis o telegramă rabinului-şef al Romei, Riccardo Di Segni, ca răspuns la binevenitele urări de Crăciun. În telegramă Papa îşi exprima speranţa ca vizita sa la Sinagogă să constituie „o ulterioară etapă în parcursul irevocabilul de concordie şi prietenie” dintre evrei şi catolici. Coincidenţa vizitei sale la Sinagoga romană cu Ziua dialogului dintre Evrei şi Catolici, duminică, 17 ianuarie, nu poate fi decât un motiv ulterior de a “manifesta şi întări fraternitatea dintre evrei şi catolici”.

Pentru cine doreşte să contextualizeze raportul dintre capul vizibil al Bisericii Catolice şi Ebraismul contemporan, propun mai jos discursul ţinut de Benedict al XVI-lea la Auschwitz, la 28 mai 2006, ultimul act al vizitei sale apostolice în Polonia. Sugestiv, la încheierea pelerinajului său în lagărul morţii, efectuat pe o vreme ploioasă, pe cer strălucea curcubeul, semnul biblic al reconcilierii.

Iată aici, în versiunea de lucru a Redacţiei Române Radio Vatican, discursul papei Benedict al XVI-lea la Auschwitz:

„A lua cuvântul în acest loc de oroare, de cumul de crime împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului, ce nu cunoaşte egal în istorie, este aproape imposibil, şi este extrem de greu şi de apăsător pentru un creştin, pentru un papă din Germania. Într-un loc ca acesta cuvintele sunt mute şi în cele din urmă rămâne doar o tăcere de groază - o tăcere care este un strigăt lăuntric spre Dumnezeu: „Pentru ce, Doamne, ai tăcut? De ce ai suportat toate acestea?”. În această atitudine de tăcere, ne închinăm profund în adâncul nostru în faţa mulţimii nenumărate a celor care au suferit şi au fost duşi la moarte. Dar apoi, această tăcere devine totuşi un strigăt puternic de iertare şi de reconciliere, un strigăt către Dumnezeul cel Viu de a nu mai îngădui niciodată aşa ceva”.

(...) Papa Benedict al XVI a evocat vizita lui Ioan Paul al II-lea, de la 7 iunie 1979, care spunea „Vin aici ca pelerin. Se ştie că de multe ori am fost aici... De multe ori am coborât în celula morţii lui Maximilian Kolbe şi m-am oprit la zidul exterminării şi am trecut printre ruinele crematoriilor de la Birkenau. Nu puteam să nu vin aici ca papă”.

Apoi, Pontiful german a reluat: „Papa Ioan Paul al II-lea era aici ca fiu al poporului polonez. Eu sunt aici ca fiu al poporului german şi tocmai de aceea trebuie şi pot spune ca şi el: Nu puteam să nu vin aici. Trebuia să vin. Era şi este o datorie în faţa adevărului şi a dreptului celor care au suferit, o datorie în faţa lui Dumnezeu, de a fi aici ca succesor al lui Ioan Paul al II-lea şi ca fiu al poporului german - fiu al acelui popor peste care un grup de criminali a ajuns la putere prin promisiuni mincinoase, în numele unor perspective de grandoare, de recuperare a onoarei naţiunii şi importanţei ei, cu previziuni de bunăstare, dar şi prin forţa terorii şi a intimidării, încât poporul nostru a putut fi folosit şi abuzat ca instrument al maniei lor de distrugere şi dominaţie. Da, nu puteam să nu vin aici. Pe 7 iunie 1979 eram aici ca arhiepiscop de München între numeroşi episcopi care îl însoţeau pe Papa, care îl ascultau şi se rugau cu el. În 1980 am revenit încă o dată în acest loc de oroare împreună cu o delegaţie de episcopi germani, profund tulburat din cauza răului şi recunoscător pentru faptul că deasupra acestor tenebre răsărise steaua reconcilierii.

Acesta este şi scopul pentru care mă aflu astăzi aici: pentru a implora harul reconcilierii de la Dumnezeu înainte de toate, care singur, poate deschide şi purifica inimile noastre; apoi de la oamenii care au suferit aici şi, în fine, harul reconcilierii pentru toţi cei care, în acest ceas al istoriei noastre, suferă într-un mod nou sub puterea urii şi sub violenţa alimentată de ură.

Câte întrebări ni se impun în acest loc! Revine mereu întrebarea: „Unde era Dumnezeu în acele zile? De ce a tăcut? Cum a putut tolera acest exces de distrugere, acest triumf al răului? Ne vin în minte cuvintele psalmului 44, plângerea lui Israel în suferinţă: „Ne-ai zdrobit în pustiul unde bântuie şacalii şi ne-ai acoperit cu umbra morţii. Căci pentru tine suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi duse la înjunghiere. Deşteaptă-te, Doamne, de ce dormi? Scoală-te şi nu ne alunga până la nesfârşit! Pentru ce îţi acoperi faţa, uiţi de sărăcia şi de necazul nostru? Căci s-a smerit în pulbere sufletul nostru, ni s-a lipit de ţărână pântecele nostru. Scoală-te, Doamne, şi ne ajută, şi izbăveşte-ne pentru îndurarea ta!”.

Acest strigăt de angoasă, pe care Israelul în suferinţă îl înalţă la Dumnezeu în perioade de extremă strâmtorare, este în acelaşi timp strigătul tuturor acelora care în decursul istoriei - ieri, astăzi şi mâine - suferă pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea adevărului şi a binelui. Şi ca ei sunt mulţi, şi astăzi.

Nu putem scruta planul lui Dumnezeu, vedem doar fragmente şi greşim dacă vrem să ne facem judecători ai lui Dumnezeu şi ai istoriei. În acest caz, nu am apăra omul, ci am contribui doar la distrugerea lui. Nu! După tot ce s-a spus şi făcut, ne rămâne umilul dar insistentul strigăt către Dumnezeu: „Deşteaptă-te ! Nu-l uita pe om, creatura ta!” Strigătul nostru către Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp un strigăt ce ne pătrunde inima, ca să se trezească în noi prezenţa tainică a lui Dumnezeu, pentru ca acea putere a sa pe care el a depozitat-o în inimile noastre să nu fie acoperită şi sufocată de noroiul egoismului, al fricii de oameni, al indiferenţei şi oportunismului. Scoatem acest strigăt înaintea lui Dumnezeu, dar să-l adresăm şi inimii noastre, chiar în această oră, când planează noi nenorociri în care par să reizbucnească din om toate forţele obscure: pe de o parte, abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru justificarea unei violenţe oarbe împotriva unor persoane nevinovate; pe de alta, cinismul care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi care ia în râs credinţa în el. Noi strigăm către Dumnezeu, ca să-i facă pe oameni să se îndrepte, încât să-şi dea seama că violenţa nu crează pace, ci doar provoacă o nouă violenţă, o spirală de distrugeri, în care toţi, în cele din urmă, au doar de pierdut. Dumnezeul în care noi credem, este un Dumnezeu al raţiunii - însă, al unei raţiuni care fără îndoială nu este neutrala matematică a universului, dar care este una cu Iubirea, cu Binele. Noi ne rugăm lui Dumnezeu şi strigăm către oameni, pentru ca această raţiune, raţiunea iubirii şi recunoaşterii forţei reconcilerii şi păcii, să prevaleze asupra ameninţărilor înconjurătoare din partea iraţionalităţii sau a unei raţiuni false, rupte de Dumnezeu.

Locul în care ne găsim este un loc al memoriei. Trecutul nu este niciodată doar trecut. El ne priveşte şi ne arată căile de evitat şi cele de urmat. La fel ca Ioan Paul al II-lea, am parcurs drumul de-a lungul căruia sunt plăcile funerare care în diferite limbi amintesc victimele acestui loc: sunt plăci în belarusă, cehă, germană, franceză, greacă, ebraică, croată, itraliană, idiş, maghiară, olandeză, norvegiană, polonă, rusă, ţigănească, română, slovacă, sârbă, ucraineană, iudeo-spaniolă, engleză. Toate plăcile comemorative vorbesc despre durerea umană, şi ne fac să intuim cinismul acelei puteri care trata oamenii ca material, nerecunoscându-i ca persoane în care străluceşte chipul lui Dumnezeu. Unele plăci invită la o comemorare deosebită. Este cea cea în limba ebraică. Potentaţii celui de-al treilea Reich voiau să strivească poporul evreu în totalitatea sa; voiau să-l şteargă din lista popoarelor pământului. Atunci cuvintele psalmului: „Suntem daţi la moarte, suntem socotoţi ca nişte oi de înjunghiere” s-au verificat în mod îngrozitor. În fond, acei criminali violenţi, urmărind nimicirea acestui popor, voiau să-l ucidă pe acel Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham, care vorbind pe muntele Sinai a stabilit criteriile obiective ale umanităţii care rămân valabile în veci. Dacă acest popor, prin simpla sa existenţă, constituie o mărturie a acelui Dumnezeu care a vorbit omului şi îl ia în grija sa, atunci acel Dumnezeu trebuia, în sfârşit, să fie ucis iar domnia să aparţină doar omului, oamenilor înşişi care se socoteau puternici, care au ştiut să pună stăpânire asupra lumii. Prin distrugerea lui Israel voiau, în fond, să smulgă şi rădăcina pe care se bazează credinţa creştină, înlocuind-o definitiv cu credinţa făcută de ei, credinţa în stăpânirea omului, a celui mai tare.

Este apoi placa în limba polonă. Într-o primă fază şi înainte de toate se voia eliminarea elitei culturale şi ştergerea în acest fel a poporului ca subiect istoric autonom pentru a-l reduce, dacă ar fi continuat să existe, la un popor de sclavi. O altă placă, ce invită în mod deosebit la reflecţie este cea scrisă în limba ţiganilor (Sinti şi Rrom). Şi aici se voia dispariţia unui întreg popor care trăieşte migrând în mijlocul altor popoare. Acesta era numărat între elementele inutile ale istorie universale, într-o ideologie în care trebuia să conteze de acum doar utilul calculabil; tot restul, potrivit conceptelor lor, era clasificat ca „lebensunwertes Leben - o viaţă nedemnă de a fi trăită”. Apoi este placa în limba rusă care evocă imensul număr ale vieţilor sacrificate dintre soldaţii ruşi în ciocnirea cu regimul terorii naţionalsocialiste; în acelaşi timp, însă, ne face să reflectăm la îndoita semnificaţie tragică a misiunii lor: eliberând popoarele de o dictatură, trebuiau să servească şi să supună aceleaşi popoare la o nouă dictatură, cea a lui Stalin şi a ideologiei comuniste. Şi toate celelalte plăci în multele limbi ale Europei, ne vorbesc despre suferinţa unor oameni de pe întregul continent; ne-ar mişca profund inima, dacă am face şi numai global pomenirea victimelor, cu atât mai mult dacă am vedea chipurile tuturor persoanelor care au sfârşit aici în bezna terorii!

Am simţit ca o datorie profundă să mă opresc în mod deosebit şi în faţa pietrei în limba germană. De acolo apare în faţa noastră chipul lui Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii: evreică şi germană dispărută împreună cu sora ei în groaza nopţii din câmpul de concentrare germano-nazist; fiind creştină şi evreică, ea a acceptat să moară împreună cu poporul său şi pentru el. Germanii, care au fost deportaţi atunci la Auschwitz-Birkenau şi au murit aici, erau consideraţi „Abschaum der Nation” – „drojdia naţiunii”. Acum însă îi recunoaştem cu gratitudine ca martori ai adevărului şi ai binelui, ce nu apusese în poporul nostru. Le mulţumim acestor persoane pentru că nu s-au supus puterii răului şi acum ne stau în faţă ca lumini într-o noapte de beznă. Cu profund respect şi recunoştinţă ne închinăm în faţa tuturor celor care, asemenea celor trei tineri în faţa ameninţării cuputorului cu foc babilonian, au ştiut să răspundă: ”Numai Dumnezeul nostru ne poate salva. Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipurilor de aur pe care tu le-ai aşezat, nu vom cădea la pământ” (Dan 3, 17-18).

Da, în spatele acestor pietre funerare se ascunde destinul a nenumărate fiinţe umane. Ele zguduie memoria noastră, fac să ni se cutremure inima! Nu vor să provoace în noi ura. Vor să poarte raţiunea la a recunoaşte răul ca rău şi a-l respinge. Vor să ne poarte la acele sentimente ce se exprimă în cuvintele pe care Sofocle le pune pe buzele Antigonei în faţa ororii ce o înconjoară: „Sunt aici nu pentru a urî împreună, ci pentru a iubi împreună”. Mulţumită lui Dumnezeu, prin purificarea memoriei la care ne îndeamnă acest loc de groază, iau naştere în jurul său multiple iniţiative ce înţeleg să pună o stavilă răului şi să dea forţă binelui.

Cu puţin înainte, am putut binecuvânta Centrul pentru dialog şi rugăciune. Foarte aproape de el se desfăşoară viaţa ascunsă a călugăriţelor carmelite, care se ştiu unite în mod deosebit cu misterul crucii lui Cristos şi ne amintesc credinţa creştinilor, care afirmă că Dumnezeu însuşi a coborât în infernul suferinţei şi suferă împreună cu noi. La Oswiecim (denumirea polonă a lagărului de la Auschwitz – n.p.), există Centrul sfântului Maximilian Kolbe şi Centrul internaţional de informare asupra Asuchwitzului şi Holocaustului. Există apoi Casa internaţională pentru întâlniri ale tineretului. Pe lângă una din vechile Case de rugăciune există Centrul ebraic. În fine, se construieşte Academia pentru drepturile omului. Astfel putem spera ca din locul groazei să se nască şi să se dezvolte o reflecţie constructivă şi ca aducerea aminte să ajute la a rezista răului şi la a face să triumfe iubirea.

Umanitatea a trecut la Auschwitz-Birkenau printr-o „vale întunecată”. De aceea, aş vrea în acest loc, să închei cu o rugăciune de încredere, cu pslamul lui Israel care este, totodată, o rugăciune a creştinătăţii: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic: în păşuni verzi m-a aşezat, la apa odihnei m-a călăuzit, îmi înviorează sufletul. Mă poartă pe cărările dreptăţii pentru numele său. Chiar de aş umbla prin valea umbrei morţii nu mă voi teme de rău căci Tu eşti cu mine. Varga ta şi toiagul tău, ele îmi aduc mângâiere....Voi locui în casa Domnului zile îndelungate” (Psalmul 23, 1-4.6)”.

Aşa cum spuneam, la încheierea discursului, norii cenuşii ai ploii se deşirau unul după altul lăsând loc mai întâi unei raze timide de soare, apoi, tot mai multe, pînă când pe cer îşi făcuse loc curcubeul. Un semn, o confirmare, o profeţie?

Credinta nu aduce tristetea

"Contrariul unui popor creştin nu este un popor păgân; contrariul unui popor creştin este un popor trist. Un lucru interesant: popoarele vesele în trecut, au devenit astăzi popoare triste. Cum se explică fenomenul?".

Citatul de mai sus face parte dintr-o foarte bună reflecţie la lecturile Sfintei Liturghii de mâine, a doua duminică de peste an, potrivit calendarului roman sau latin, postată pe situl Seminarului catolic din Iaşi. Evanghelia zilei Domnului ne vorbeşte despre nunta din Cana Galileii.

Ca să aflaţi continuarea, e de ajuns să facţi click pe linkul "Alma Mater ITRC".

O duminică binecuvântată!

Cutremurul, pedeapsa lui Dumnezeu?

„Tragedia din Haiti este urmarea unui pact cu diavolul”. Cum poate să spună asemenea cuvinte un predicator evanghelic american? Pat Robertson, la o televiziune americană, afirmă că pactul cu Necuratul a adus asupra poporului haitian numai necazuri, şi face o comparaţie între sărăcia haitienilor şi prosperitatea vecinilor de insulă, cei din Republica Dominicană. Ce logică creştină este aceasta? Cum poate spune că nenorocirile naturii pot veni numai de la diavol, iar prosperitatea, numai de la Dumnezeu? Cine nu este bogat, înseamnă că nu este ajutat de Dumnezeu, şi că ar fi victima celui Necurat? Iar cei săraci, ar fi abandonaţi, părăsiţi de Dumnezeu? Mai mult decât o predică spre lauda şi preamărirea lui Dumnezeu, asemenea cuvinte şi un asemenea mod de gândire, mi se par mai mult un blestem împotriva Sa.

Spuneam la însemnarea precedentă că haitienii aşteaptă de la noi şi altceva, nu doar sprijin material. Rugăciune, mai înainte de toate. E prea puţin? În faţa unei asemenea tragedii, rugăciunea nu este un sentiment pios şi lipsit de efecte, cine se roagă nu o face din comoditate. Pentru mine, a fi creştin înseamnă a fi un om de rugăciune, nu un om care blestemă împotriva Cerului. Dimpotrivă, dacă ne gândim ce înseamnă rugăciunea, e chiar mai greu să te rogi în asemenea momente. E mai greu, dar e mai adevărat. Atunci când misterul vieţii ne copleşeşte, în nenorocire şi în bucurie, este mai adevărat omul care-şi înalţă fruntea spre cer, îşi deschide mâinile goale, pătate de moloz sau de sângele fraţilor săi suferinzi şi spune: „Ia-i, Doamne, în mâinile tale, ţine-i lângă inima Ta, pentru că noi nu avem puterea de a ţine în viaţă ceea ce iubim, pentru că uneori viaţa e mai mare decât noi, uneori ne striveşte umerii noştri firavi, ia-i la Tine pentru că şi Tu ai cunoscut gustul amar al morţii violente, pentru că numai Tu eşti garanţia vieţii care nu cunoaşte apus”.

Da, e mai adevărat cel care se roagă decât cel care, la televiziuni, stând comod pe fotolii la aer condiţionat, spune că o asemenea tragedie este rezultatul unui pact încheiat între haitieni şi diavol... Dacă unul care se declară predicator creştin (evanghelic) poate afirma aşa ceva într-un moment atât de dureros, atunci înseamnă dă dovadă de un cinism crunt şi barbar. Mă îndoiesc de atributele sale, atât de predicator cât şi de creştin. El nu a făcut altceva decât să atingă, printr-o strategie de telepredicator populist, una din temerile ancestrale din adâncul fiinţei noastre: păcatul se plăteşte, mai devreme sau mai târziu Dumnezeu se răzbună, te loveşte, implacabil, necruţător... Este imaginea unui divinităţi păgâne, mai aproape conceptual de mitologiile necreştine decât de revelaţia iubirii în Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele noastre. Dreptatea lui Dumnezeu constă într-un surplus de iubire, nu într-o răzbunare punctuală pe greşelile noastre. Îmi vin în minte, întocmai, cuvintele Domnului din Luca 13, 4-5: „Credeţi că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis, erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau la Ierusalim? Vă spun, nu! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel!”.

Un preot, un predicator, un creştin, trebuie să spună clar: „aici e vorba de un cutremur, nu de pedeapsa lui Dumnezeu”. Natura nu este Dumnezeu, iar în viziunea creştină, natura era, dar acum nu mai este o lucrare desăvârşită a creaţiei de la început. După căderea primilor oameni, care au respins iubirea divină, nu numai oamenii au pierdut starea desăvârşită în care au fost creaţi dar şi natura a fost târâtă în iureşul căderii şi al zădărniciei, astfel încât echilibrul originar a fost răvăşit pînă în adâncurile sale şi supus stricăciunii. In acest fel, noi am ajuns să trăim acum nu într-o natură perfectă, ci într-o natură rănită, suferindă, zbuciumată, care se alătură, prin gemete imperceptibile, la strigătul nostru de a fi mântuiţi, salvaţi, scoşi la liman. Sf. Paul: „Creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o, căci şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei (noi) naşteri pînă în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi... căci în speranţă am fost mântuiţi” (Romani 8, 20-24).

Cine se întreabă „unde era şi ce făcea Dumnezeu, atunci, la cutremur?”, ar trebui să se întrebe mai întâi „unde sunt şi ce fac eu, acum, după cutremur?”. Rugăciunea şi fapta, în această situaţie, fac mai mult decât vorba şi dispreţul.

Cutremur in Haiti. Si noi?

Mii, zeci sau poate sute de mii de morţi în Haiti, după cutremurul teribil care ieri a zguduit capitala Port-au-Prince. Totul a durat numai 60 de secunde, marţi după amiază. Prima undă seismică a fost de 7.0 grade Richter, de circa 30 de ori mai puternică decât cea care a distrus oraşul italian L’Aquila, cu o energie distrugătoare de o mie de ori mai mare decât bomba de la Hiroshima. Apoi, după prima undă, un bombardament de alte 35 de replici, nici una mai mică de 4.5 grade Richter. Teamă, panică şi, mai ales, întunericul apăsător al nopţii şi al morţii.

Când noi ne trezeam a doua zi liniştiţi în casele noastre, în Haiti se numărau supravieţuitorii. Mulţi n-au mai răspuns la apel, glasul lor a fost înăbuşit pentru totdeauna. Printre aceştia, copii mici, elevi, studenţi, soldaţi ONU, voluntari, misionari, preoţi, arhiepiscopul capitalei, etc...

La audienţa generală de ieri, Benedict al XVI-lea a înălţat un stăruitor apel la solidaritate internaţională cu populaţia din Haiti: „Gândul mi se îndreaptă în mod special spre populaţia greu lovită, cu puţine ore în urmă, de un devastator cutremur de pământ, care a provocat grave pierderi de vieţi umane, un mare număr de persoane fără adăpost şi de dispersaţi şi uriaşe pagube materiale. Îi invit pe toţi să se unească în rugăciunea mea către Domnul pentru victimele acestei catastrofe şi pentru cei care plâng dispariţia lor. Asigur apropierea mea spirituală celor care au pierdut propria casă şi tuturor persoanelor încercate în diferite moduri de această gravă calamitate, implorând de la Dumnezeu mângâiere şi alinare în suferinţa lor. Fac apel la generozitatea tuturor, pentru ca să nu le lipsească acestor fraţi şi surori care trăiesc un moment de necesitate şi de durere, solidaritatea noastră concretă şi sprijinul prin fapte din partea Comunităţii Internaţionale. Biserica Catolică nu va omite să facă să intre imediat în acţiune Instituţiile sale de caritate pentru a răspunde necesităţilor celor mai imediate ale populaţiei”.

După aflarea ştirii, a început imediat cursa întrajutorării, cu zboruri de solidaritate care porneau din America, din statele învecinate şi cele îndepărtate. Biserica Catolică din Italia a deblocat deja un fond de 2 milioane de euro, din sprijinul primit pentru necesităţile de cult, bani trimişi în Haiti pentru primele situaţii de urgenţă. Multe, spuneam, au fost adeziunile la strigătul de ajutor, de altfel, spontane când e vorba de asemenea situaţii.

Şi Europa? Oficialii de la Bruxelles au promis un ajutor de urgenţă în valoare de… trei milioane de euro. Înţeleg că e ajutor de urgenţă, dar dacă cifra va rămâne în continuare aceeaşi, mi-e ruşine să mă recunosc în instituţiile Uniunii din care face parte şi ţara mea. Cele mai bogate ţări din lume trimit un ajutor de doar trei milioane de euro? Cam tot atât costă în Europa un concert AC/DC, formaţie care va veni în curând şi în ţara noastră: întreaga producţie costă nu mai puţin de 2,5 milioane de dolari. Dacă asemenea concerte îşi permit un buget de această talie în ani grei de criză, s-ar putea spune că e criză la un alt etaj al existenţei.

Bine, atât au făcut alţii. Dar ce a făcut România, cum am răspuns noi? Ah, noi, se ştie, noi nu avem bani, ca întotdeauna. Poate tocmai indiferenţa la asemenea tragedii ne face să nu avem niciodată suficient, să nu realizăm niciodată ceva măreţ, să rămânem mereu în stare de indigenţă. Ţinem cu dinţii la puţinul agonisit, şi uităm să ne mai deschidem mâna pentru a dărui. Cât e de greu să facem ceva gratuit, ca naţiune, ca Stat, pentru cei în suferinţă! M-aş bucura să văd pe sacii de grâu sau orez sau pe păturile care vor ajunge în Haiti, nu doar numele Statelor Unite, ONU, Crucea Roşie, etc., dar şi numele ţării mele. Ştiu, e prea mult, trebuie să fiu “realist”, dar nu accept ca realismul să se confunde cu “indiferenţa”.

Sfântul Vasile cel Mare: “Ce vei răspunde lui Dumnezeu, tu care îţi împodobeşti pereţii dar nu-l îmbraci pe aproapele tău? Tu, care creşti cai de rasă dar nu ai timp să-l vezi pe fratele tău în mizerie? Tu, care laşi să-ţi putrezească grâul în hambare dar nu-l hrăneşti pe fratele tău?”. Cei din Haiti aşteaptă de la noi şi altceva. Nu în ultimul rând, rugăciunea noastră. Cel puţin în această privinţă, să fim mai generoşi.

Sf. Ilariu: iubirea autentica

"Lângă mine stătea un sărman pescar, neştiutor de carte, fără şcoală, priceput mai degrabă la mânuirea mrejelor, un om cu cămaşa udă, cu picioarele murdare de mâl, ud din cap pînă-n picioare când se dădea jos din barcă. Acest pescar incult este Ioan, cel care cândva a scris: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu...»”.

Citatul de mai sus descrie, cu mare realism pastoral şi patos literar, primii paşi în căutarea lui Dumnezeu parcurşi de sf. Ilariu de Poitiers (cc. 315-367), sărbătorit la 13 ianuarie în calendarul romano-catolic cu titlul de episcop şi învăţător al Bisericii, la care s-ar putea adăuga cel de „mărturisitor al credinţei”. Pasajul de mai sus descrie importanţa evanghelistului Ioan în parcursul credinţei străbătut de Ilariu şi face parte din introducerea autobiografică la una din capodoperele teologiei creştine de expresie latină: „De Trinitate”. Născut pe la 315 la Poitiers - Franţa de astăzi, pe atunci, Galia - într-o familie păgână, fiu de părinţi cu oarecare stare, Ilariu a urmat şcoala de oratorie la Bordeaux şi Poitiers. A primit botezul pe la 30 de ani. El însuşi a povestit etapele convertirii sale în prologul operei „Despre Sfânta Treime”. Studia asiduu filosofii păgâni şi cu toate acestea inima sa nu se putea împăca cu politeismul, cu această mulţime de zeităţi care erau adorate în jurul său: Jupiter, Apolo, Mercur, Marte, Hercule... Aceeaşi nemulţumire, şi faţă de cultele din Orient. Pentru el, Dumnezeu nu putea să fie decât unul singur. A început atunci să studieze cărţile Sfintei Scripturi şi cultul Dumnezeului revelat. Când a ajuns la prologul Evangheliei după sf. Ioan, care îi dezvăluie existenţa Cuvântului veşnic, inima i se aprinde de entuziasm. Era ca o iluminare, neaşteptată dar aducătoare de o bucurie de nedescris. Din acel moment, evanghelistul Ioan îl va „însoţi” în mod ideal în demersul său pastoral şi teologic.

Impresionantă, percepţia despre prezenţa lui Dumnezeu, care poate fi întâlnită în toate realităţile create: „Toată imensitatea cerului stă în palma mâinii lui Dumnezeu şi toată vastitatea pământului este cuprinsă în mâna sa (...). Nu există nici un loc fără Dumnezeu şi nici un loc care să nu fie în Dumnezeu. El este în ceruri, este în adâncuri, este dincolo de mări. Este prezent înlăuntrul lor, le transcende în afară. El nu este în careva, dar nu lipseşte nimănui” (Sfântul Ilariu de Poitiers, De Trinitate, I, VI).

Sf. Ilariu a fost un păstor fidel credinţei creştine într-un timp în care acest lucru aducea cu sine prigoană şi exil. Patru ani a stat în exil, departe de patrie dar mai ales de credincioşii săi. Chinurile la care a fost supus şi zbuciumul vieţii i-au măcinat sănătatea. La moartea împăratului, Ilariu şi-a redobândit libertatea şi la întoarcere a fost primit în triumf de credincioşii săi în catedrala din Poitiers. Blând şi devotat poporului său, era în schimb, indisponibil la compromisuri, în special faţă de noua politică imperială a lui Constanţiu II, care nu agrea criticile Bisericii. Împăratul, care dorea ca unitatea imperiului să aibă la bază unitatea credinţei, a schimbat tactica: convingere nu prin constrângere, ci prin donaţii şi onoruri. În reacţia Sfântului Ilariu, luciditatea celui păţit şi iubirea autentică faţă de Biserică, se împletesc într-o minunată pagină de vivacitate patristică:

„Astăzi trebuie să luptăm împotriva unui prigonitor şi mai periculos decât înainte, contra unui duşman care acum te laudă. Nu ne biciuieşte spinarea, ci ne îndestulează pântecele. Nu ne confiscă bunurile, dându-ne astfel viaţa, ci ne acordă avuţii, dându-ne astfel la moarte. Nu ne aruncă în închisoare, obligându-ne la libertate, ci ne împinge către robie invitându-ne şi onorându-ne în palate. Nu ne loveşte trupul, dar pune stăpânire pe inima noastră. Nu ne taie capul cu sabia, dar ne ucide sufletul prin bani şi putere” (Liber contra Constantium imperatorem, 5; PL 10, 581-582).

Cel puţin în parte, apelul său la vigilenţă, deşi este scris cu veacuri în urmă, îşi păstrează neatinsă prospeţimea şi actualitatea.

Rugăciune. Doamne Dumnezeule, ce s-ar alege din noi fără iubirea ta? Ajută-ne să înţelegem cât suntem de mici şi săraci când nu recunoaştem strălucirea ta nemărginită. Dăruieşte-ne înţelepciunea care ne face să fim smeriţi înaintea Ta şi a altora, astfel încât să păşim pe urmele Fiului Tău care, deşi era Dumnezeu, s-a smerit luând asupra sa condiţia noastră omenească în afară de păcat. El care împreună cu Tine şi cu Duhul Sfânt vieţuieşte şi domneşte dintotdeauna, acum şi toată veşnicia. Amin.