Biserica prinsa in adulter

N-a fost generaţie pe lume care să nu se fi întrebat ce scria Isus pe nisip, atunci când i-au trântit la picioare o femeie prinsă în adulter. Ce n-au reuşit să vadă cercetătorii cei mai renumiţi, cred că a intuit o femeie, France Quéré: cu scrisul său misterios, degetul dumnezeiesc al Domnului trasează codul milostivirii. Inevitabilă, referinţa la degetul lui Dumnezeu care a scris în piatră Legea de pe Sinai. Dar acum nu, milostivirea nu se scrie pe o materie dură şi nici măcar pe hârtie. Milostivirea se trasează pe suprafaţa delicată a unei inimi îndurerate, pe care Isus o exprimă prin simbolul ţărânei. Dumnezeu nu l-a făcut pe om din piatră. Numai ţărâna este fertilă, piatra e sterilă. Numai milostivirea e rodnică, crează şi re-crează la nesfârşit.

La urmă, spune Sf. Augustin comentând pagina Evangheliei din această duminică (Ioan 8, 1-11), au rămas împreună numai acestea două: mizeria şi milostivirea (miseria et misericordia). Dar ea, femeia prinsă în păcat, nu are nevoie să citească ce scrie Domnul în colbul pământului. Îi este îndeajuns să privească în ochii lui, ca să înţeleagă că ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu nu este trecutul, ci acel “de acum înainte”. Un adevăr valabil ieri, valabil astăzi şi valabil pînă la ultima suflare. Un adevăr valabil pentru orice păcătos care se căieşte, valabil pentru orice comunitate, valabil şi pentru Biserica din zilele noastre, acuzată de păcat. În scrierile unui cunoscut teolog recent, am găsit o pagină impresionantă în această privinţă:

„Cărturarii şi farizeii – prezenţi nu numai în Biserică, dar oriunde şi sub cele mai pestriţe veşminte – vor continua întotdeauna să târască ‚femeia’ înaintea Domnului, aruncându-i-o la picioare, pătrunşi de o euforie ascunsă că ‚aceasta’, slavă Domnului, nu este nicidecum mai bună decât ei, acuzând-o astfel: ‚Doamne, această femeie a fost prinsă în adulter. Tu ce spui?’.

Iar femeia nu poate tăgădui, este într-adevăr un scandal, nu ţine nici o scuză. Ea se gândeşte la păcatele sale, la incoerenţele săvârşite, uitând în schimb – şi cum ar putea să facă altfel slujitoarea smerită – slava ascunsă şi neştirbită a propriei sfinţenii. De aceea, nu poate nega.

Ea este sărmana Biserică a celor păcătoşi. Umilinţa sa, fără de care nu ar fi sfântă, o face să-i vină în minte numai vinovăţia. Iar acum este târâtă în faţa Celui căruia a fost încredinţată, în faţa Celui care a iubit-o şi s-a jertfit pe sine ca să o sfinţească, în faţa Celui care cunoaşte păcatele ei mai bine decât cei care o acuză.

Dar el tace. Scrie păcatele pe nisipul istoriei mondiale, care în curând va dispărea ştergând astfel şi vinovăţia ei. El tace pentru un scurt răgaz de timp, care pentru noi pare făcut din milenii. Şi judecă această ‚femeie’ doar cu tăcerea iubirii lui, o iubire care o copleşeşte cu haruri şi iertare.

În orice veac se ridică alături de ‚această femeie’ alţi acuzatori, care după aceea se risipesc de fiecare dată unul câte unul, începând de la cei mai în vârstă, pentru că nu s-a găsit niciunul fără de păcat. La sfârşit, Domnul va rămâne singur cu această femeie. Atunci, o va ridica de la pământ, o va privi în faţă pe Mireasa lui infidelă şi o va întreba: ‚Femeie, unde sunt cei care te acuzau? Nimeni nu te-a condamnat?’. Şi ea, cu o inexprimabilă părere de rău şi adâncă umilinţă, va răspunde: ‚Nimeni, Doamne’. Va rămâne surprinsă şi chiar tulburată de faptul că niciunul, dar chiar niciunul, nu a îndrăznit să o facă.

Atunci, Domnul va păşi spre ea, spunându-i: ‚Nici eu nu te condamn’. Îi va aşeza un sărut pe frunte, susurându-i, încă o dată: ‚Mireasa mea, Biserica mea!’

(Karl Rahner, Biserica celor păcătoşi, scriere din 1947 publicată în Nuovi saggi, vol. I, Ed. Paoline, Roma 1968, pp. 440-441).

Schimbarea vietii: metamorfoza luminii

S-ar spune că Postul Mare nu întrerupe stilul de viaţă de dinainte. Pentru unii, indiferenţa şi uşurătatea continuă fără a se simţi deranjate. Pentru alţii, Postul pare să fie un carnaval religios în care-şi pun pentru o vreme masca pocăinţei. Apoi, urmează pentru toţi sărbătoarea ramurilor înmugurite, cu îmbulzeală de popor, iar în fine, ne spunem „Paşte Fericit” atât de convenţional încât mai mult ne îndepărtăm de la ceea ce Paştele înseamnă şi celebrează cu adevărat.

Pentru ca acestea să nu se verifice, cel puţin pentru o parte dintre noi, Biserica ne prezintă în această duminică de Post episodul Schimbării la Faţă a lui Isus, care stă de vorbă cu Moise şi Ilie despre „plecarea sa, care avea să se împlinească la Ierusalim” (Luca 9, 31). Vorbeau despre moartea şi învierea sa, pentru că acesta este „exodul” creştin, aceasta este inima sărbătorilor pascale. Evanghelistul Luca, asemeni unui dascăl iscusit, ne pune în faţă o observaţie foarte interesantă pentru noi: pe când cei trei „schimbaţi la faţă” vorbeau despre misterul pascal, „Petru şi însoţitorii săi erau toropiţi de somn” (v. 32). Este somnul religios al celor pe care niciun clopot n-ar fi în stare să-i trezească, nici măcar gongul judecăţii universale...

Nu se va trezi oare nici unul? Biserica speră că unii se vor trezi, cel puţin din rândul celor care merg la Sf. Liturghie. De aceea a pus la începutul Postului Mare pagina despre Schimbarea la Faţă a lui Isus, ca o invitaţie adresată tuturor creştinilor de a se lăsa schimbaţi de Dumnezeu în lumina lui Cristos. Trei sunt cei „schimbaţi” la faţă pe munte: mai întâi Isus, „Fiul lui Dumnezeu, cel ales” (v. 35), dar alături de El şi schimbaţi asemenea lui se află Moise şi Ilie. Evanghelia ne spune că ei au apărut în „măreţie” (doxa) iar în ce-l priveşte pe Moise, după cum ne spune cartea Exodului, pe faţa lui se observă o reverberare a Slavei lui Dumnezeu (Exod 34, 29-35).

Sfântul Paul, care a meditat îndelung despre lumina care strălucea pe faţa lui Moise după colocviul său cu Dumnezeu pe muntele Sinai, scrie că era vorba, totuşi, de o măreţie „trecătoare”, care încet încet s-a stins. O lumină durabilă, în schimb, străluceşte pe chipul creştinilor care, după ce l-au primit pe Duhul lui Cristos, reflectă ca într-o oglindă chipul lui Cristos (a se citi splendidul dar greul pasaj din 2 Corinteni 3,7-18).

Era oare un idealist, Sfântul Paul? El transmite convingerea că toţi creştinii reflectă pe chipul lor chipul lui Cristos în mod „netrecător”, că toţi sunt în şi trăiesc metamorfoza luminii lui Cristos într-o lume pătrunsă de întuneric. Dar nu, Sfântul Paul nu era idealist, cunoaşte preabine condiţia Bisericii timpului său, după cum rezultă cu uşurinţă din corpul scrisorilor sale.

Sfântul Paul însă era un părinte de comunităţi, un dascăl de credinţă şi ştie, deci, că ţelul vieţii creştine este schimbarea omului în Cristos, transfigurarea lui în Domnul. Dacă nu ţinem cont de această ţintă, nu există itinerarii creştine care să reziste şi în gol se învârt credincioşii alături de păstorii lor, atunci când la reuniuni şi cateheze se încing la discuţii interminabile despre sfidările lumii şi modul de a le răspunde. Tot ceea ce nu ajută la metamorfoza omului în Cristos, se dovedeşte un balast inutil. Teologul german Jürgen Moltmann scria într-o carte (Izvorul vieţii, 1988) că în ultimele decenii „omul a încheiat câteva pacte tragice cu moartea”, după cum se observă din multele dictaturi şi genociduri care au însângerat secolul XX, iar misiunea creştinilor este să rupă aceste alianţe dramatice. Vom reuşi numai în măsura în care vom purta în noi chipul lui Cristos, în măsura în care viaţa noastră va fi tot mai mult viaţa sa, când vom fi în stare să spunem, cu frică şi cutremurându-ne, asemeni Sf. Paul (cf Galateni 2,20): „trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.

Pe calea Crucii

Am văzut cu ochii noştri
Ceea ce n-am fi dorit să vedem niciodată!

Omul care pe nimeni n-a judecat,
Iată-l condamnat!

Omul pe care nu l-am fi lăsat niciodată,
Acum a rămas singur!

Omul pe care l-am căutat îndelung,
Noi nu l-am iubit!

Omul pe care nu noi l-am creat,
Noi l-am dat la moarte!

S-a născut între noi.
A trăit ca noi.
Unul dintre noi
L-a trădat!

A fost răstignit pe Cruce
De omul pe care-l iubea,
Şi după ce a iertat, a murit.

„Iată Omul!”

În amintirea Pătimirii tale,
Noi îţi cerem iertare, Doamne,
Pentru fiecare din fraţii tăi
Pe care noi l-am lăsat să moară singur.

Omul Crucii,
Noi te rugăm,
Fiul şi Fratele nostru,
Noi în Tine sperăm!

În amintirea Morţii tale,
Noi îţi cerem curaj, Doamne,
Atunci când darul iubirii
Ne va cere să suferim singuri!
(text: P. Sequeri)